Pe 26 aprilie 1986, la ora locală 01:24, reactorul 4 al centralei nucleare de la Cernobîl a explodat. A fost cel mai grav accident din istoria industriei nucleare civile, cu efecte care au depășit granițele Uniunii Sovietice și au marcat pentru decenii Ucraina, Belarus, Rusia și o mare parte a Europei.
Accidentul s-a produs în timpul unui test de siguranță făcut în condiții improprii. Reactorul urma să fie oprit pentru lucrări de mentenanță, iar operatorii încercau să verifice dacă, în caz de pierdere a alimentării cu energie, turbinele mai puteau furniza suficient curent pentru sistemele de răcire până la pornirea generatoarelor de rezervă, se arată într-un documentar Agerpres.
Testul a fost însă prost coordonat, unele măsuri de siguranță au fost dezactivate, iar echipa din tura de noapte nu a avut instrucțiunile necesare pentru o operare sigură.
După o scădere periculoasă a puterii reactorului, testul a continuat la un nivel instabil. În câteva zeci de secunde, puterea a crescut necontrolat.
Au urmat două explozii puternice, care au aruncat în aer capacul uriaș al reactorului, au distrus structura acestuia și au declanșat incendii. Doi angajați ai centralei au murit în noaptea accidentului sau la scurt timp după aceea.
Primii pompieri au ajuns la fața locului în doar câteva minute. Ei au intervenit fără să știe, în multe cazuri, nivelul real de radiații la care erau expuși.
Incendiile de pe acoperișurile reactoarelor 3 și 4 au fost stinse în câteva ore, dar miezul reactorului 4 a continuat să ardă zile întregi. În perioada următoare, elicoptere au aruncat mii de tone de nisip, plumb, argilă, dolomită și alte materiale peste reactor, pentru a limita incendiul și eliberarea de material radioactiv.
Pompierii știau că nu se vor mai întoarce | Cernobîl: dincolo de tăcere
Orașul Pripiat, aflat la doar trei kilometri de centrală și locuit de aproximativ 49.000 de oameni, a fost evacuat abia pe 27 aprilie, la peste 24 de ore de la explozie.
Până la jumătatea lunii mai 1986, aproximativ 116.000 de persoane care locuiau într-o rază de 30 de kilometri de centrală au fost evacuate și relocate.
În anii următori, alte aproximativ 220.000 de persoane au fost mutate din zone contaminate.
Consecințele au fost uriașe. Aproximativ 5 milioane de oameni trăiau în zone contaminate din Belarus, Rusia și Ucraina, iar circa 400.000 locuiau în zone mai puternic contaminate, aflate sub control strict. În jurul centralei a fost creată o zonă de excludere, inițial pe o rază de 30 de kilometri, extinsă ulterior la aproximativ 4.300 de kilometri pătrați.
Efectele asupra sănătății au rămas, timp de decenii, una dintre cele mai sensibile și disputate teme. În urma exploziei, doi lucrători au murit imediat sau la scurt timp, iar alți 28 au decedat în săptămânile următoare din cauza sindromului de iradiere acută. Cei mai expuși au fost angajații centralei și echipele de intervenție din primele ore. În anii următori, aproape 600.000 de oameni au fost implicați în operațiunile de intervenție și curățare, mulți dintre ei cunoscuți ulterior drept „lichidatori”.
Unul dintre cele mai clare efecte medicale stabilite ulterior a fost creșterea cazurilor de cancer tiroidian la persoane expuse în copilărie sau adolescență. Raportul UNSCEAR din 2018 arată că aproximativ 20.000 de cazuri de cancer tiroidian au fost diagnosticate între 1991 și 2015 la persoane care aveau cel mult 18 ani la momentul accidentului, iar circa 5.000 dintre acestea ar fi fost probabil cauzate de expunerea la radiații.
Norul radioactiv a ajuns și în România. Primele mase de aer contaminat au intrat în nord-estul țării în noaptea de 30 aprilie 1986. Autoritățile române au monitorizat radioactivitatea mediului și a alimentelor, au impus restricții de consum pentru unele produse în județele mai afectate, au interzis unele manifestații sportive în aer liber, au administrat iod copiilor începând cu 3 mai și au recomandat spălarea atentă a legumelor și reducerea timpului petrecut afară în prima săptămână după accident.
Cernobîl a devenit nu doar numele unui accident nuclear, ci și simbolul unui sistem care a ascuns, a întârziat și a minimalizat informații vitale. Dezastrul a fost agravat de deficiențe tehnice, erori umane și lipsa unei culturi reale de siguranță nucleară. Dar a fost agravat și de secretomania regimului sovietic, care a întârziat informarea populației și a comunității internaționale.
Reactorul 4 este izolat, orașul Pripiat este abandonat, iar zona de excludere a devenit un spațiu al memoriei și al cercetării. Dar efectele accidentului nu țin doar de trecut: pentru comunitățile afectate, pentru supraviețuitori și pentru familiile celor expuși, Cernobîl nu s-a încheiat în 1986.
Zona de excludere de la Cernobîl va fi cu adevărat curată și locuibilă în siguranță abia peste aproximativ 24.000 de ani este o estimare menționată frecvent de specialiști, inclusiv în raportări legate de Agenția Internațională pentru Energie Atomică (AIEA)
– Servicii de creare site web
