Justiția din România are o problemă gravă de credibilitate. Nu pentru că este criticată, ci pentru că oferă prea des motive să fie criticată. Și, de fiecare dată când cineva îndrăznește să pună întrebări despre lentoarea, ineficiența sau prioritățile sistemului, răspunsul vine aproape reflex: „Atac la independența justiției!”.
Nu, nu este un atac la independență. Este o întrebare legitimă: de ce pentru unele dosare timpul curge cu viteza luminii, iar pentru altele cu viteza melcului?
Românii au văzut zilele acestea cum Tribunalul Ilfov a reușit să judece în aproximativ două ore solicitarea formulată de gruparea „puciștilor” din PNL. S-a putut. Sistemul a găsit resurse, judecători, săli de judecată goale, proceduri și disponibilitate. Nimeni nu a invocat supraaglomerarea instanțelor, lipsa de personal sau vacanța judecătorească.
În schimb, în cazul termenului pentru judecarea trecerii peste frontieră a fostului primar al municipiului Baia Mare, Cătălin Cherecheș, termenul a fost fixat pentru 22 septembrie 2026. Adică peste trei luni. Trei luni. Trei luni în care societatea primește un nou mesaj: unele lucruri sunt urgente, altele pot aștepta. Este logic? Este normal?
Nu discutăm aici dacă Cătălin Cherecheș trebuie sau nu să fie eliberat condiționat. Asta este exclusiv atribuția instanțelor. Întrebarea este alta: de ce o astfel de cauză nu reprezintă o urgență pentru sistemul judiciar? De ce un dosar politic poate fi soluționat aproape instantaneu, iar un apel într-o cauză de un interes public major este împins peste trei luni, după vacanța judecătorească?
Pentru că de aici vine neîncrederea uriașă în justiție. Din senzația că există o justiție cu două viteze. Una care se mișcă amețitor când există interes, presiune sau miză politică. Și alta care se împotmolește în proceduri, termene și vacanțe atunci când nu mai există aceeași grabă.
Magistrații trebuie să conștientizeze că respectul pentru justiție nu se câștigă prin cererea de imunitate la critică. Se câștigă prin consecvență, eficiență și predictibilitate. Iar când într-un loc se poate în două ore, iar în altul nu se poate nici în trei luni, întrebarea pe care o pune orice cetățean de bun-simț este inevitabilă: Problema este lipsa de resurse… sau lipsa de voință?
– Servicii de creare site web
