Dacă pacea mea depinde de faptul că totul trebuie să fie perfect, atunci nu este pace, ci control. Este o tensiune continuă mascată în grijă și responsabilitate. Mintea nu se oprește, corpul nu se relaxează — ambele rămân în alertă.
Îți sună cunoscut?
În cabinet aud frecvent persoane care se confruntă cu atacuri de panică, anxietate, urmate uneori, de episoade depresive, deși îmi spun că au o viață „în regulă”: o familie frumoasă, stabilitate, lipsa unor probleme majore sau a unor evenimente traumatice evidente.
Și totuși, după ani întregi de perfecționism, de control constant, de grijă pentru ceilalți și prea puțin spațiu pentru sine, corpul și mintea au cedat. Atacurile de panică și fricile aparent inexplicabile nu apar din senin, ci ca un semnal tardiv al unei tensiuni acumulate în tăcere, al unei vieți trăite prea mult în „trebuie” și prea puțin în contact cu propriile nevoi.
Ai observat cât de obositor este acest mecanism? Când încerci să controlezi totul, corpul nu se odihnește niciodată cu adevărat. Mușchii rămân încordați, respirația superficială, iar mintea e mereu cu un pas înainte, căutând următoarea problemă de rezolvat. Perfecțiunea devine o formă de supraviețuire, nu de liniște.
A învăța să stau în incertitudine înseamnă să renunț la această luptă. Să îmi permit să nu știu, să nu anticipez, să nu corectez totul. Pe măsură ce mintea se relaxează, corpul o urmează. Tensiunea se dizolvă.
Pacea adevărată nu apare atunci când viața devine previzibilă, ci atunci când eu devin suficient de prezent încât să pot rămâne cu ceea ce este, chiar și atunci când este nesigur. Acolo, în incertitudine, descopăr un alt tip de stabilitate — una care nu depinde de control, ci de încrederea că pot face față, pas cu pas, oricărui moment care vine.
Mai multe articole semnate de Ioana-Lorena Marchiș puteți găsi accesând următorul link:
https://www.facebook.com/profile.php?id=100087801557217
Psiholog Ioana-Lorena Marchis
– Servicii de creare site web
