Hramul de iarnă al Mănăstirii „Adormirea Maicii Domnului”, sărbătorit de praznicul Întâmpinării Domnului

Miercuri, 2 februarie 2022, cu ocazia Întâmpinării Domnului, va fi sărbătorit hramul de iarnă al Mănăstirii Moisei, ocazie cu care va fi săvârşită Sfânta Liturghie.

Istoria Mănăstirii Moisei trebuie ascultată de la părintele Teofil Pop, stareţul aşezământului, din două motive: pentru că sfinţia sa poartă în exprimare inflexiunile graiului tainic al locului, aşa cum vine el din începuturi, şi pentru că părintele s-a aşezat cu slujirea proprie şi cu cea a obştei la capătul timpurilor ce curg, în linie dreaptă, dinspre veacul al XIII-lea sau al XIV-lea spre azi. În răstimp, pe la Secătura Popească, pe Dealul Popii sau la Sălaşul Popeasca, prin Muntele Măgura, s-au nevoit în post şi rugăciune aprinsă sfinţi părinţi isihaşti. Chipuri îngereşti care, atunci când plecau la Domnul, îşi înfăşurau trupurile în coajă de molid, lipită la capete cu răşină, încredinţându-şi-le pământului aproape de bisericuţa acoperită de muşchi. Doar duhul lor a rămas să vegheze din ceruri lucrarea fraţilor din veac.
Istoria şi legenda mănăstirii
Cu numele său biblic, Mănăstirea Moisei îşi începe istoria undeva în negura veacurilor, ca veche sihăstrie. Datele istorice s-au amestecat cu mitul, legenda lipindu-se mai uşor de suflet.

„Chiar dacă sunt vechi, mănăstirile noastre trebuie să fie misionare astăzi. Pentru că lumea are nevoie de lumina pe care le-o dă ele. Poporul suferă de nesiguranţă, de nelinişte sufletească şi are nevoie de călugări care, prin felul lor de a fi, prin curăţia sufletului, îl luminează.
Trăim în această zonă într-o complexitate aparte şi într-o comuniune. Este un fel de Europă veche aici. Ardealul este o comunitate şi o comuniune în care vieţuiesc români, maghiari, catolici şi ortodocşi sau aderenţi ai unor culte şi secte neoprotestante.
În Maramureşul istoric, primul care exprimă această frăţietate este salutul. «Lăudăm pe Iisus», spune cel ce salută. Iar cel ce răspunde spune «Lăudat să fie în veci!». Sau «În veci, amin!».
Acest salut, oarecum de provenienţă apuseană, a fost îndătinat de oameni pentru că este frumos. Au ei credinţa că atunci când nu se vor mai saluta astfel sfârşitul lumii e aproape!
Şi apelativul «mătuşă» sau «unchiaş» nu face altceva decât să dovedească gradul de rudenie spirituală dintre oamenii de aici.
Faptul că te adresezi cu aceste cuvinte unor bătrâni oarecare reflectă rudenia sufletească. Apropierea pentru a-L păstra în centru pe Hristos“, spune părintele stareţ Teofil Pop.