Ieri, la Bicaz Chei, un om a fost din nou sfâșiat și mâncat de urs. Un om care, poate, se întorcea acasă, care avea familie, prieteni, o viață. O tragedie cutremurătoare, dar care – din păcate – nu mai șochează pe nimeni. România s-a obișnuit cu ideea că moartea provocată de urși face parte din rutina săptămânală a știrilor.
Rotativa guvernamentală merge mai departe, ca un mecanism uns, indiferent la sângele care curge pe drumurile de munte. Miniștrii se schimbă între ei ca niște piese de mobilier, dar rezultatul e același: oameni morți, tăcere oficială și nici o soluție.
Iar de la doamna Diana Buzoianu, ministrul Mediului, Apelor și Pădurilor, nu mai așteptăm nimic. Dânsa pare preocupată de chiriile de la minister, nu de faptul că românii mor mâncați de animale sălbatice. Oamenii pot muri, desigur – dar să o facă în liniște, să nu deranjeze actul guvernamental.
Tragedia de la Bicaz Chei nu este un accident izolat, ci simptomul unei țări care a pierdut simțul urgenței morale. De ani de zile, experții, primarii și localnicii cer intervenții clare: relocare, controlul populației de urși, despăgubiri rapide, protejarea comunităților de munte. În schimb, primesc comisii, analize, „evaluări de impact” și tăcere.
Între timp, românii din satele de sub munte trăiesc cu frica de a mai ieși seara din casă. Și, dacă mor, devin doar o știre de trei rânduri într-un colț de site.
Poate că guvernul ar trebui să-și amintească un adevăr simplu: protecția vieții umane nu este negociabilă. Nici cu voturi, nici cu directive europene, nici cu calcule de imagine.
Când statul nu mai apără omul, ursul devine simbolul neputinței noastre colective.