Astăzi răsună în Biserică pilda lucrătorilor răi din vie (Matei 21, 33-44). O istorisire simplă, dar cu o putere tăioasă, ca o oglindă pusă în fața conștiinței.
Un om a sădit o vie, a împrejmuit-o, a săpat teasc și a ridicat un turn. A făcut tot ce era de făcut, apoi a încredințat-o lucrătorilor și a plecat departe. La vremea roadelor, a trimis slujitorii săi să ia partea cuvenită stăpânului.
Dar lucrătorii i-au bătut, i-au batjocorit, i-au ucis. În cele din urmă, trimite pe fiul său, gândind: „Se vor rușina de fiul meu.” Dar, dimpotrivă, ei l-au prins și l-au scos afară din vie, omorându-l.
Această parabolă nu vorbește doar despre trecut, despre Israel și profeții săi. Ea ne privește și pe noi, cei de azi. Via este lumea, dar și sufletul fiecăruia dintre noi. Dumnezeu a așezat în ea daruri, lumină, frumusețe, libertate. Ne-a încredințat via ca pe o comoară. Și totuși, de câte ori nu ne purtăm ca lucrătorii cei răi? Primim totul, dar refuzăm să dăm rod. Ne însușim darurile ca și cum ar fi ale noastre, uitând că suntem doar păzitori vremelnici, nu stăpâni.
Pilda este aspră, dar și plină de speranță. Pentru că fiul scos afară din vie și ucis este chiar Hristos, care prin moartea Sa dăruiește viață lumii. Piatra pe care au lepădat-o ziditorii a ajuns să fie piatra din capul unghiului. Ceea ce oamenii au socotit pierdere, Dumnezeu a făcut biruință.
Duminica a 13-a după Rusalii ne întreabă direct: ce facem cu via încredințată nouă? Ce rod aduce sufletul nostru? Cât din ceea ce primim întoarcem ca jertfă de recunoștință? Și mai ales: îl primim oare pe Fiul atunci când vine la noi, sau îl alungăm cu nepăsările și refuzurile noastre?
Astăzi ni se cere să înțelegem că darurile nu sunt spre a fi posedate, ci cultivate și dăruite. Și că adevărata roadă a viei este iubirea, singurul rod care rămâne veșnic.
– Servicii de creare site web
