Un bebeluș mort, trei salvați. Și un spital care împachetează gunoiul în ambalaj steril

Un bebeluș mort, trei salvați. Și un spital care împachetează gunoiul în ambalaj steril

În Baia Mare, un copil a murit. Prematur, fragil, fără șansa de a-și scrie singur povestea. Alți trei au fost smulși la timp din mâinile unei bacterii. Medicii au reacționat rapid, au găsit sursa, au notificat DSP-ul, s-au făcut analize, protocoale, verificări. Puse cap la cap, toate aceste fraze sună impecabil, aproape eroic. Dar în spatele limbajului „profesional”, rămâne o realitate crudă: un bebeluș nu mai trăiește. Și, oricât s-ar ascunde în spatele justificărilor, cineva trebuie să răspundă.

Klebsiella pneumoniae – o bacterie „obișnuită”, „comensală”, ne spune directorul medical. O găsești la oameni sănătoși, stă liniștită în intestin, până când decide că vrea să facă ravagii. Doar că aici nu vorbim despre un adult sănătos, ci despre nou-născuți prematuri, internați într-un spațiu care, teoretic, ar trebui să fie cel mai steril loc din județ: Terapia Intensivă Neonatală. Ei bine, bacteriile nu citesc protocoale și nici nu respectă graficele de curățenie. Ele se plimbă, se transmit și ucid. Și, oricât de repede ar fi reacționat cadrele medicale, întrebarea rămâne: cum a ajuns bacteria acolo?

DSP-ul a descoperit probleme la materialele sanitare. S-au suspendat doi asistenți șefi, ca o mică ofrandă adusă opiniei publice. Două capete simbolice puse pe masă ca să ne liniștim. Dar știe oricine a intrat vreodată într-un spital românesc: nu doi oameni țin în spate curățenia, responsabilitatea și viața pacienților. Sistemul întreg e o mlaștină de neglijență, improvizație și „merge și-așa”.

În spitalul județean din Baia Mare, ca în atâtea alte spitale din România, realitatea este simplă: intri cu o problemă și ieși cu două. Infecțiile nosocomiale nu sunt excepția, ci regula. Se discută despre ele cu jumătate de gură, se cosmetizează rapoarte, se „traduc” cazurile în limbaj medical până când adevărul devine de nerecunoscut. Și mereu, absolut mereu, cineva ne spune: „Nu s-a stabilit o legătură directă între bacterie și deces.” O frază standard, ca un scut juridic. Dar copilul e mort. Și e mort în timp ce era sub supravegherea lor. Ce legătură mai „directă” vrem?

Problema e mai mare decât bacteria în sine. Problema e lipsa de încredere. Când conducerile de spitale îmbracă gunoiul în hârtie de cadou, când tragediile sunt ambalate ca reușite medicale, când cazurile sunt gestionate mai mult ca PR decât ca medicină, atunci nu mai avem spitale. Avem scene de teatru prost, unde pacienții sunt figuranți, iar unii, din păcate, ies pe ușa morgii.

În loc de aplauze pentru promptitudinea testelor, ar trebui să auzim răspunsuri clare: cum a ajuns bacteria în secția neonatală? Cine răspunde pentru controlul real al infecțiilor? Câte alte cazuri similare sunt ascunse sub preș? Și cât timp mai acceptăm să fim păcăliți cu povești frumos lustruite, în timp ce realitatea miroase a mucegai și a sânge?

Concluzia e simplă și amară: în spitalele din România, nu mergi să te vindeci, ci să joci la loterie. Dacă ești norocos, scapi. Dacă nu, devii statistică.

Până atunci, singurul sfat cinstit pe care ți-l poate da cineva este: nu vă îmbolnăviți. Aveți grijă de voi și de cei dragi. Pentru că în spital, viața atârnă de un fir de praf și de un protocol uitat.

Andrei BUDA