Tainele uitate ale Băii Mari. Ce se ascunde în vechile galerii miniere – FOTO

Galeria Lobkowitz, numită şi Heuliges Kreuz, Sfânta Cruce, Galeria 23 August etc., se află pe Dealul Crucii şi are intrarea la +232 m dinspre strada Griviţei. Galeria a fost executată de Erariul austriac între anii 1765-1795, ca orizont de bază pentru mina Dealul Crucii.

Între 1836 şi 1845 se instalează aici o maşină cu aburi de 30 HP, sistem Watt, care a fost înlocuită, din anul 1864, de o pompă hidraulică de mare capacitate, care a funcţionat 70 de ani. Din anul 1845 a început săparea puţului Werner, care în anul 1855 ajungea la o adâncime de 75 m, în anul 1871 la 210 m, în anul 1883 la 273 m (orizontul VIII), în anii 1938-1939 la 395 m (orizontul IX).

Mina Dealul Crucii a fost abandonată în anul 1948. Redeschiderea minei a început din anii ’70 ai secolului XX prin executarea transversalei Köves dinspre Mina Valea Roşie, utilizată drept cale de transport mecanizat, în locul galeriei Lobkowitz care a fost utilizată doar pentru transportul personalului şi alimentarea electrică a maşinii de extracţie de la puţul Werner. S-au exploatat ramuri şi resturi de filoane rămase neexploatate până în anul 2006, precum şi filonul Principal în adâncime, prin deschiderea a două noi orizonturi (X şi XI), activitatea de aici fiind abandonată în anul 2002.

Galeria transversală este armată cu piatră zidită pe primul tronson (cel ce străbate rocile sedimentare), apoi este săpată în rocă vie, cu scurte porţiuni armate prin metode diverse. După întâlnirea cu Galeria Köves, o ramură a galeriei este direcţionată NE, pe lângă capela subterană, până la puţul Werner, pe un tronson paralel cu galeria direcţională de pe filonul Principal. Aici se păstrează vechile lucrări miniere ce au încă o coloană de fontă ce alimenta maşina de extracţie hidraulică, precum şi partea superioară, frumos zidită cu cărămidă, a puţului Werner (denumită „Catacombe” de către minerii din perioada recentă).

Urmează o galerie direcţională, cu guri de rostogol, până la bazinele de apă subterane (ce alimentau lucrările de exploatare cu apă tehnologică), unde galeria subtraversează o galerie medievală, săpată cu ciocanul şi dalta. De aici, galeria se continuă sub numele de „Nordul Mare”. Există şi o galerie paralelă, tot cu guri de rostogol, cu aeraj deficient, pe alocuri cu depuneri de melanterit. Galeria transversală este armată pe primul tronson cu zidărie de piatră, apoi, odată ce intră în andezite, galeria e doar parţial armată, cu lungi tronsoane fără armare, unde se pot vedea atât rocile, cât şi filonaşe şi zone de fractură. Scurte porţiuni sunt betonate sau armate cu cintre metalice. Galeria Nordul Mare este reprofilată, fiind armată doar pe porţiuni reduse.

Cu prilejul cercetării minei, la data de 3 noiembrie 2006, de o echipă formată din L. Borzan, D. Iştvan, C. Kacsó, Tr. Minghiraş, I. Pop, A. Portase şi Z. Şomcutean, au fost găsite numeroase utilaje miniere abandonate, majoritatea de dată recentă, inclusiv maşina de extracţie. O nouă încercare de explorare a minei a avut loc în aprilie 2008. Din păcate, datorită prăbuşirii unei părţi din peretele galeriei, la cca 80 m de la intrare, nu a fost posibilă înaintarea pe galerie.

Bibliografie: C. Kacsó, D. Iştvan, Tr. Minghiraş, Cercetări de arheologie montană la Baia Mare (I.), Revista Bistriţei XXV, 2011, p. 297, fig. 13-21; C. Kacsó, Repertoriul arheologic al județului Maramureș, vol. I, ediția a II-a, revăzută și adăugită, Colecția Historia 3, Ed. Ethnologica, Baia Mare, 2015, p. 143.