Ca o continuare la articolul despre OCD la copii și tineri, revin astăzi cu una dintre cele mai importante componente ale intervenției terapeutice: expunerea cu prevenirea răspunsului (ERP). Dincolo de termenul tehnic, vorbim despre un proces profund uman – acela de a învăța să stai lângă frică fără să o „repari” imediat.
În tulburarea obsesiv-compulsivă, ciclul este de obicei previzibil: apare un gând intruziv, acesta declanșează anxietate, urmează compulsia (verificare, spălat, întrebare repetată, căutare de reasigurări), anxietatea scade temporar, iar apoi gândul revine. Compulsia oferă o ușurare pe moment, însă transmite creierului mesajul că pericolul a fost real și că ritualul a fost necesar. Astfel, ciclul se consolidează.
Expunerea cu prevenirea răspunsului intervine exact aici. În loc să răspundem anxietății prin ritual, învățăm să rămânem în contact cu ea fără a face compulsia. Uneori începem cu pași mici, precum amânarea ritualului pentru câteva minute. Chiar și această amânare creează o experiență nouă: persoana observă că anxietatea crește, dar apoi începe să scadă de la sine. Această trăire directă este cea care schimbă învățarea la nivel profund. Creierul descoperă că disconfortul este tolerabil și tranzitoriu.
Un alt aspect esențial este statul cu anxietatea fără a încerca să o corectăm. Tendința naturală, mai ales la părinți, este să liniștească, să explice, să ofere garanții. Însă în OCD, reasigurarea repetată întreține problema. Fiecare „stai liniștit, nu se întâmplă nimic” poate reduce tensiunea pe moment, dar menține nevoia de certitudine. În terapie, învățăm să tolerăm incertitudinea, să acceptăm răspunsuri de tipul „poate da, poate nu” și să rămânem cu această lipsă de control fără a apela la ritualuri.
La fel de importantă este durata expunerii. Dacă persoana fuge din situație când anxietatea este la vârf, creierul nu are timp să învețe că pericolul anticipat nu se materializează și că activarea fiziologică scade natural. Rămânerea suficient de mult în expunere permite procesul de recalibrare a sistemului de alarmă intern.
Un element care produce adesea surprindere este faptul că nu încercăm să combatem gândurile obsesive. Nu le analizăm excesiv și nu încercăm să demonstrăm că sunt absurde. În schimb, lucrăm cu acceptarea lor ca evenimente mentale trecătoare. Un gând, oricât de intens sau deranjant, nu este echivalent cu o acțiune și nu definește persoana. Putem avea un gând fără să îi răspundem prin comportament.
Cercetările din terapia cognitiv-comportamentală arată în mod constant eficiența expunerii cu prevenirea răspunsului în reducerea simptomelor OCD, inclusiv la copii și adolescenți. Studiile clinice și meta-analizele evidențiază scăderi semnificative ale intensității obsesiilor și compulsiilor și menținerea progresului în timp, mai ales atunci când familia este implicată și reduce acomodarea la ritualuri.
Mesajul central este simplu, deși nu ușor: nu eliminăm gândurile, nu forțăm calmul și nu promitem certitudine. Învățăm să stăm cu disconfortul până când acesta nu mai conduce comportamentul. În timp, anxietatea își pierde puterea, iar persoana își recapătă libertatea de a acționa în acord cu valorile sale, nu cu frica.
Mai multe articole semnate de Ioana-Lorena Marchiș puteți găsi accesând următorul link:
https://www.facebook.com/profile.php?id=100087801557217
Psiholog Ioana-Lorena Marchis
– Servicii de creare site web
