Adolescența este una dintre cele mai intense și mai greșit înțelese etape ale vieții de familie. Conflictele, opoziția și tensiunile sunt adesea interpretate ca semne de lipsă de respect sau de eșec parental. Însă, din perspectivă psihologică, lucrurile stau diferit.
Psihologul Ioana Lorena Marchiș explică faptul că opoziția adolescentului nu este un act de respingere, ci un proces firesc de dezvoltare a identității.
„Cu ceva timp în urmă, într-un serial, am auzit o replică ce mi-a rămas în minte: ne este în fire să ne respingem părinții în adolescență, ca să creștem, să devenim noi înșine. Dincolo de dramatism, replica conține un sâmbure profund de adevăr psihologic.”
Diferențiere, nu respingere
Din punct de vedere științific, adolescența este etapa în care tânărul începe să se separe emoțional de părinți pentru a-și construi propria identitate. Psihologul Erik Erikson descria această perioadă ca fiind conflictul dintre identitate versus confuzie de rol. Adolescentul are nevoie să afle cine este el, dincolo de familie.
În același timp, teoria separării–individuării, formulată inițial de Margaret Mahler, explică desprinderea emoțională ca pe un pas esențial spre autonomie, proces care se reactivează puternic în adolescență.
Ce spune neuroștiința
Știința creierului confirmă aceste transformări. Cortexul prefrontal – responsabil de luarea deciziilor, planificare și autocontrol – este încă în dezvoltare la adolescenți, în timp ce sistemul limbic, centrul emoțiilor, este extrem de activ. Rezultatul: intensitate emoțională, impulsivitate, dorință de explorare și o nevoie accentuată de afirmare.
„Un adolescent nu are încă resursele emoționale, cognitive și neurologice ale unui adult. Așteptarea unei maturități constante este nerealistă. De aceea, responsabilitatea echilibrului în relație revine părintelui”, subliniază psihologul.
De ce apar conflictele
Pentru mulți părinți, adolescența este trăită ca o pierdere: copilul cooperant dispare, iar în locul lui apare un tânăr care spune „nu”, contestă și se închide emoțional. Aceste reacții sunt adesea percepute ca lipsă de iubire sau de respect.
„Dar adolescența nu este un referendum despre cât de bun părinte ești. Este un proces biologic și psihologic firesc”, explică Ioana Lorena Marchiș.
Când adolescentul spune „Nu sunt ca tine” sau „Nu vreau ce vrei tu pentru mine”, el nu respinge iubirea, ci încearcă să-și contureze propriul drum. Problema apare atunci când părintele trăiește această diferențiere ca pe o trădare personală.
Ce pot face părinții
Specialiștii recomandă câteva repere esențiale pentru această etapă dificilă:
-
Să-și amintească faptul că ei sunt adulții – reglarea emoțională este responsabilitatea părintelui, nu a adolescentului.
-
Să distingă între comportament și identitate – o replică dură nu înseamnă lipsă de iubire.
-
Să ofere autonomie progresivă – spațiul controlat pentru decizii dezvoltă responsabilitatea și stima de sine.
-
Să rămână ancora de siguranță – limitele clare și coerența oferă securitate emoțională.
„Copilul nu luptă împotriva părintelui. Luptă pentru sine. Un părinte matur nu intră într-o competiție de putere cu propriul copil, ci răspunde conștient, nu impulsiv”, mai spune psihologul.
Un paradox al maturității
Paradoxal, părintele care permite copilului să se diferențieze devine exact figura de care adolescentul va avea nevoie mai târziu: un adult respectat, nu unul combătut.
„Poate că, uneori, ca să devenim noi înșine, trebuie să spunem «nu» celor care ne-au învățat prima dată ce înseamnă «da». Rolul părintelui nu este să câștige lupta, ci să rămână suficient de stabil încât copilul să aibă la ce să se întoarcă după ce și-a descoperit propriul drum.”
Aveți și voi „războaie” acasă cu adolescenții voștri? Cum le gestionați?
Mai multe articole semnate de Ioana-Lorena Marchiș puteți găsi accesând următorul link:
https://www.facebook.com/profile.php?id=100087801557217
Psiholog Ioana-Lorena Marchis
– Servicii de creare site web
