Suntem, din păcate, din nou, pe un butoi de pulbere. Într-un context intern și regional fragil, orice gest simbolic, orice moment cu tentă identitară sau naționalistă, riscă să fie transformat într-un nou scandal care adâncește faliile dintre oameni. Iar ceea ce s-a întâmplat în cadrul Congresului UDMR de la Cluj este un exemplu grăitor.
Intonarea imnului Ținutului Secuiesc la deschiderea evenimentului poate fi interpretată în două feluri. Pentru unii, este un gest de normalitate, un simbol al identității culturale maghiare din România. Pentru alții, însă, este o sfidare la adresa statului român. Ca de obicei, adevărul se află undeva la mijloc — și fiecare dintre participanți a ales să gestioneze momentul după propria conștiință.
Președintele României, Nicușor Dan, nu a fost prezent. Sorin Grindeanu, președintele interimar al PSD, a părăsit sala în timpul imnului. Premierul Ilie Bolojan, în schimb, a rămas, a ascultat până la final și a dat dovadă de un comportament echilibrat, firesc, așa cum ar trebui să se comporte un om de stat într-un context sensibil.
Totuși, asemenea momente nu rămân fără consecințe. Ele alimentează curentele naționaliste de ambele părți, dând muniție celor care preferă confruntarea în locul dialogului. Nu cred că avem nevoie de asta acum. Avem nevoie, mai mult ca oricând, de înțelegere, de colaborare, de proiecte comune care să aducă beneficii reale oamenilor — indiferent de etnie.
UDMR, cu bune și cu rele, a contribuit în mod constant la viața politică și socială a României. Cu sprijin de la guvernul Ungariei, cu proiecte culturale și educaționale, dar și cu o participare activă în guvernări succesive. Trebuie să vedem toate aceste fațete înainte de a judeca.
Contextul însă nu e simplu. Premierul maghiar Viktor Orbán, prezent la congres, a fost surprins în ajun petrecând alături de lăutari, interpretând melodii populare cu versuri care pot fi citite și în cheie revizionistă. Orban a spus că a fost doar o celebrare a câștigării Premiului Nobel de către scriitorul László Krasznahorkai, un critic al său. Însă, în actualul climat, asemenea gesturi, oricât de inocente s-ar dori, capătă o încărcătură simbolică inevitabilă.
Poate ar fi momentul să învățăm, ca societate, să nu reacționăm instinctiv la fiecare provocare — reală sau percepută — ci să privim mai adânc. Nu avem nevoie de noi ziduri. Avem nevoie de punți.
– Servicii de creare site web
