EDITORIAL: „Statul nu e adăpost pentru lene” – De ce are dreptate Ilie Bolojan

Ilie Bolojan a spus-o direct, în stilul său tăios: „Există o cerere din partea economiei private care nu are angajați. Nu trebuie să-i ținem pe toți la stat. Să se ducă în privat.”

Declarația a stârnit, previzibil, valuri. Dar dincolo de reacțiile politice și orgolii sindicatale, rămâne întrebarea de fond: Cât mai poate România să plătească oameni care nu livrează nimic real, în instituții în care prezența e doar o formalitate, iar munca – o poveste?

Un adevăr dureros: Statul e, uneori, adăpost pentru incompetență Avem în România mii de angajați „cu numele”. Nu-i vezi, nu-i auzi, dar sunt acolo – în schema de personal. Prezența lor e ca la divinitate: trebuie doar să crezi, nu să vezi. Îi întâlnești la ghișee unde timpul pare că s-a oprit, în birouri unde e mereu „ședință”, în instituții unde nu se întâmplă nimic de ani de zile, dar toată lumea încasează salariul la timp.

Și asta doare. Pentru că vorbim despre bani publici, despre o societate deja rănită, fragmentată, extenuată. Iar imaginea angajatului de la stat care încasează sporuri pentru „condiții vătămătoare” într-un birou cu aer condiționat e o palmă pentru antreprenorul care muncește 12 ore pe zi fără concedii și fără certitudini. Poate că Bolojan a fost abrupt, dar a spus un adevăr: poate că angajații care au lucrat toată viața doar la stat ar trebui să vadă cum e cu adevărat viața în mediul privat.

Cum e:

• fără zile libere „speciale” și fără weekenduri garantate,
• fără sporuri de stres sau vouchere de vacanță,
• fără „cursuri de formare” care sunt, în realitate, mici vacanțe pe bani publici,
• cu un program de lucru flexibil doar în teorie, dar prelungit frecvent,
• cu obiective clare, termene și presiune constantă.

De ce le e teamă? S-ar putea angaja oricând, dacă ar vrea cu adevărat. Economia reală chiar are nevoie de oameni muncitori. Dar poate că realitatea mediului privat e mai dură decât își doresc să admită.

Atenție, nu toți bugetarii sunt la fel

Să nu generalizăm. Există și în sistemul public oameni care trag greu: profesori dedicați, medici în gărzi epuizante, polițiști care compensează cu riscuri ce nu primesc în salarii. Însă tocmai acești oameni nu se simt vizați de ce a spus Bolojan. Pentru că ei știu ce înseamnă munca. Și, adesea, muncesc mai mult decât unii din privat.

Problema nu e la „bugetari” în sens larg, ci la cei protejați politic, sinecuriștii, neaveniții puși în funcții de partid, cei care nu au trecut vreodată printr-un interviu real de angajare.

Poate că, da, un stagiu minim de un an în mediul privat ar face minuni pentru unii. Ar învăța ce înseamnă să livrezi, nu doar să semnezi. Ar învăța ce înseamnă să muncești cu frică de faliment, nu cu confortul salariului fix. Ar învăța modestia, colegialitatea și sensul cuvântului „eficiență”.

Ilie Bolojan a apăsat un buton dureros. Și poate că era timpul. România are nevoie de o reformă reală în administrație. Una care să păstreze ce e bun, să elimine ce e inutil și să ofere respect celor care chiar muncesc. Statul nu mai poate fi loc de refugiu pentru cei care nu s-au regăsit nicăieri altundeva.

Nu mai e timp pentru politețuri. E timp pentru eficiență.

Andrei BUDA