În această seară am aflat o poveste care mă revoltă grozav. Nu pentru că ar fi un caz izolat, ci pentru că spune totul despre noi. Despre cum o comunitate care se laudă cu tradiție, cultură și oameni valoroși reușește, cu o nepăsare aproape criminală, să-și ignore tocmai valorile reale și oamenii care aduc atât performanță, cât și cinste, orașului nostru!
Baia Mare nu duce lipsă de oameni extraordinari. Dimpotrivă. Avem talente care strălucesc la nivel național și chiar internațional. Oameni care performează pe scena mare, nu în declarații, nu în postări festive, nu în ședințe sterile de consiliu. Oameni care câștigă premii reale, validate de profesioniști, nu de aplauze regizate. Și totuși, aici, acasă, nu îi vedem. Sau mai rău: ne batem joc de ei. Din prostie! Din ciudă! Din lipsă de interes și coloană verticală!
Când un laureat al celui mai important premiu teatral din România ajunge să fie ignorat în propria comunitate, nu mai vorbim despre o simplă omisiune. Vorbim despre o rușine colectivă. Vorbim despre o administrație care proclamă cultura în discursuri, dar o calcă în picioare în decizii.
Și poate cel mai revoltător lucru nu este lipsa recunoașterii. Ci mentalitatea din spatele ei. Acea întrebare infectă, rostită în șoaptă prin birouri și coridoare administrative: „Ăsta de-al cui e?”
Nu „ce a făcut?”, nu „ce a realizat?”, nu „cum ne face mândri?”. Nu. Întrebarea e tribală, primitivă, toxică. Dacă nu e „de-al cuiva”, nu există. Dacă nu are umbrelă politică, e suspect. Dacă e tânăr și reușește pe cont propriu, devine incomod și pare fără justificare pentru a-i arăta recunoștința cuvenită!
Asta e adevărata problemă. Nu doar nepăsarea. Ci orgoliul mic al unor oameni cu funcții mari. Incapacitatea de a accepta că performanța poate veni fără aprobarea lor. Că unii reușesc fără să ceară voie. Fără carnet de partid. Fără binecuvântări administrative.
Ironia amară? Laureatul despre care vorbim nu excelează într-un singur domeniu. El este exact ceea ce administrația pretinde că susține: cultură, sport și tineret. Cultură – prin performanță artistică validată la cel mai înalt nivel. Sport – prin munca directă în cadrul celei mai apreciate școli de dans sportiv din județ.
Tineret – prin vârstă, energie și implicare reală, nu declarativă și sprijinul organizațiilor de și pentru tineret.
Și totuși, când a venit momentul recunoașterii simbolice – titlul de cetățean de onoare – s-a găsit scuza perfectă: „mai are de demonstrat…”.
Mai are de demonstrat după ce a ajuns în vârful piramidei profesionale? Mai are de demonstrat cui? Celor care nu au demonstrat nimic în afara urnelor?
Adevărul e simplu și dureros: în sportul din Baia Mare, dacă nu ai minge, nu exiști. Dacă nu e fotbal, nu e sport. Dacă nu e festival de imagine, nu e cultură. Dacă nu e capital electoral, nu e tineret. În schimb, avem declarații. Avem postări festive. Avem ședințe în care cultura e invocată ca decor, nu ca prioritate. Avem consilieri care folosesc cărțile pe post de recuzită vizuală, dar nu înțeleg ce conțin. Avem o administrație care vorbește despre valori, dar nu le recunoaște când stau în fața ei. Și asta doare cel mai tare: ipocrizia. Nu tăcerea. Nu ignoranța. Ci ipocrizia.
Pentru că băimărenii, oamenii de rând, sunt extraordinari. Maramureșenii sunt calzi, autentici, vii. România e plină de lumină. Dar uneori, la nivel local, parcă rămânem captivi într-o mare de funingine în care valorile adevărate se pierd. Ne-am obișnuit să dispară elitele din politică. Dar să dispară și respectul pentru elitele reale? Asta e deja o alegere. Una rușinoasă.
-Domnilor consilieri, domnule primar, domnilor viceprimari – reveniți-vă! Priviți rezultatele, nu vârsta.
Privirea obiectivă nu doare. Orgoliul, da. Nu vă mai uitați la culoare politică sau lipsa ei, la relații sau la influențe. Există oameni care reușesc singuri. Fără umbrele. Pentru că, la rândul lor, sunt un soare pentru comunitatea din care vin. Nedreptatea aceasta nu e doar despre un om. E despre cine suntem noi. Despre cât de mici devenim când refuzăm să recunoaștem măreția altora. Și dacă mai avem un gram de decență administrativă, un gram de respect comunitar, atunci nu mai e timp pentru scuze. E timp pentru corectare.
Altfel, vom rămâne exact ce ne temem: un oraș care își pierde valorile nu pentru că nu le are, ci pentru că nu le merită.
Cu respect,
Andrei Buda
Parte din marea de funingine din Baia Mare
– Servicii de creare site web
