Sunt zile care trec. Și sunt zile care ar trebui așezate sub sticlă, ca o rană pe care o păstrezi la vedere, ca să nu uiți niciodată cum ai ajuns aici. Astăzi ar trebui să fie o astfel de zi.
Pentru că astăzi, în stradă, am văzut nu doar lozinci și furie. Am văzut un reflex vechi. Un reflex periculos. Am văzut aceeași mână care, acum 30–35 de ani, striga că „vin țărăniștii și ne vând țara”. Aceeași teamă cultivată, aceeași manipulare înghițită pe nemestecate, aceeași incapacitate de a privi înainte. Aceiași oameni care în 1990 l-au votat pe Iliescu și astăzi ies în stradă la ordinul AUR!
Atunci, oamenii aceștia i-au huiduit pe Corneliu Coposu și pe Ion Rațiu. I-au ironizat. I-au demonizat. Au râs de papionul lui Rațiu și au întors spatele verticalității lui Coposu. Și l-au ales pe Ion Iliescu — un comunist versat, format în școala aparatului de partid, un om care a știut să conserve nu doar puterea, ci și structurile. Nomenclatura nu a dispărut în ’90. S-a metamorfozat. S-a rebranduit. A supraviețuit.
Iar astăzi, după trei decenii în care am învățat – târziu, dureros – ce înseamnă demnitatea, pluralismul, libertatea autentică, aceiași oameni sau aceleași reflexe ne spun că soluția e tot în trecut. Că viitorul e într-un alt „salvator” cu accente autoritare, cu nostalgii periculoase, cu discurs simplist și inflamator. Ne uităm înapoi, nu înainte. Deoarece înapoi este spre Rusia, iar asta e traiectoria la care visează majoritatea nostalgicilor care au fost azi în stradă!
Astăzi îl înjură pe Bolojan, cu sau fără dreptate. Îl ironizează pe Nicușor Dan, cu sau fără dreptate. Critica e legitimă în democrație. Nemulțumirea e legitimă. Dar memoria selectivă nu e. Nu poți poza în apărător al viitorului când trecutul tău politic a contribuit decisiv la blocarea lui.
Adevărul e simplu și dureros: dacă în 1990 am fi avut maturitatea să alegem altfel, poate că astăzi nu am mai fi discutat despre perpetuarea reflexelor comuniste sub alte forme. Poate că nu am mai fi fost nevoiți să redescoperim, post-mortem, cât de rari au fost oamenii verticali pe care i-am avut.
Da, e drept: măcar atunci aveam politicieni. Aveam caractere. Aveam oameni care știau să piardă cu demnitate și să câștige fără ură. Din păcate, i-am înțeles prea târziu. I-am apreciat după ce i-am condus pe ultimul drum.
Astăzi nu e doar despre un protest. Nu e doar despre un partid. Nu e doar despre un nume nou ridicat pe un val vechi. Este despre incapacitatea noastră colectivă de a învăța din propriile greșeli. Istoria nu se șterge cu lozinci. Dar se poate repeta cu o încăpățânare înfricoșătoare.
Oare când ne vom trezi cu adevărat? Când vom înțelege că democrația nu e perfectă, dar alternativa ei e infinit mai periculoasă? Când vom înceta să mai căutăm providențiali și vom începe să construim instituții?Dacă nu e așa, spuneți-mi voi: unde greșesc? Care e diferența reală între atunci și acum?
Poate că ziua de astăzi trebuie păstrată în istorie nu ca o victorie a cuiva, ci ca un avertisment. Ca o oglindă. Iar în oglindă nu vedem doar politicieni. Ne vedem pe noi.
Și întrebarea rămâne: Când ne vom maturiza ca națiune?
Andrei Buda
– Servicii de creare site web
