Traseu nemarcat turistic, dificil, periculos chiar, la descinderea in/dinspre valea Rea catre Cetatea din dealul Corbului.
Nerecomandat celor fara multa experienta si dotati cu echipament adecvat.
Apa din valea Rea si Stanjerilor e nepotabila; recomand asigurarea apei necesare inca din start.
Traseul se poate face in circa 6-7 ore (12 -13 km) sau, daca se alege varianta prin poiana de la est de Cetate spre valea Porcului – gospodaria lui Petrea din Deal, in 8-9 ore (15-17 km).
Realizarea acestui circuit iarna e total nerecomandat, chir si dotati fiind cu pioleti si coltari.
Cu certitudine acest traseu este unul din cele mai dificile-fascinante-incantatoare destinatii turistice din Defileul Lapusului (mal geografic drept).
Vezi galeria foto (click aici…)
Ca de obicei (in ultima decada) ma trezesc pe la 3 dimineata iar pe la ora 7 arunc o privire pe accuweather.com – zona Preluca Noua.
Constat: nebulozitate, temperatura 17-18 C, umiditate 86 % dar fara nicio sansa de precipitatii. Asta e imi spun, o zi buna de turism dar… fara sansa unui regal foto.
Cat de mult aveam sa ma insel insa in aceasta privinta!
Pornim la 7,30 din Baia Mare spre Copalnic (pe soseaua spre Targu Lapus). Cer sur apoi o mica bresa spre est si, iata, se iveste un crac scurt si vertical de curcubeu dar fara strop de ploaie.
Imediat o alta surpriza placuta, vreo 2,5-3 km din drumul Copalnic–Copalnic Deal, cel care acompaniaza inspre amonte valea Domosa care si-a taiat albia in sisturi cristaline iar mai spre obarsii in calcare, e asfaltat de curand.
Asfaltul se termina in debutul serpentinelor iar caldaramul devine bolovanos si neintretinut, aducand a drum forestier.
Redescoperim insa, prin matinalul cenusiu, gospodariile solitare cocotate pe versanti ce confera zonei Prelucilor acel specific aparte.
Lasam in dreapta ”casa albastra” (virtual muzeu etnografic dupa cate are pitite-nauntru) fotogenica a familiei Barbos.
La stanga micul cimitir e umbrit de un palc de molizi. Urmam drumul catre vest iar la prima bifurcatie facem stanga, catre Preluca Noua.
La urmatoarea ramificatie tinem tot stanga (varianta din dreapta continua catre sud-vest, adica spre Intrerauri sau Codru Butesei) si-n coborare lenta spre tintirimul cu molizi si pseudopoarta maramuresana a bisericii zidite, cu turle argintii, din Preluca Noua.
Imediat dupa aceasta e Scoala I-VIII iar la dreapta valea lui Craciun (debut) care ne desfata imediat cu extraordinara-i oferta peisagistica, forme, culori si ritmuri picturale indescriptibile.
Se ivesc gospodariile cu grajduri si suri cu sarpante ascutite, in patru ape, drapate cu goz (paie suprapuse-n decenii, sigur si peste un secol in multe cazuri), spalieri dar si lugojuri din care spanzura ciorchinii de rosca aproape negri, stafiditi de brume, alteori verzi-galbui, de nova.
Ciudat, desi deliciosi, strugurii par a nu trebui nimanui, nici macar pentru horinca.
Pe alte terase drujincile ori postatele de teren sunt abia acum arate intr-o brazda cu calul si imediat semanate manual, din straita, tesuta-n casa din fuior de in si canepa, atarnata tipic de gat.
Pumnul taranului inchis ferm, dar si-ntr-un fel tandru, de parca ar proteja o neasemuita comoara, se deschide treptat eliberand in zari evantaiul de boabe ce cade-ntre brazdele inguste, clisoase ce seamana unor paralele curele, inainte de-a fi inglobate-n solul fertil prin repetate treceri cu grapa urmata de-o zdravana legatura de spini.
Iata Romania secolului XXI, cu agricultura bio-eco, evident nu una constientizata si savant elaborata, ci una subzistentiala, impusa de precaritatea resurselor financiare dar si de teribila framantare a reliefului.
Mai jos se contureaza valea lui Craciun, cu versantii acompaniati de confluente huciuri si fageturi auriu-purpurii iar intr-un loc cu o enclava verde-intunecata de arini continuand cu o plantatie de conifere, deasupra lor, spre vest-nord-vest, alte gospodarii din Preluca Noua si Aspra.
Turla bisericutei greco-catolice din dealul Pitigaii pare un far indispensabil acestei telurice mari etern involburate. La est si ceva mai departe apare un alt far, mai vast si reprezentat de dealul Paltinu (varf) din Preluca Veche, cu relee radio pe crestet.
Lumea s-a dotat dupa 1989 cu tractoare de 45 CP de import, mai rar cu traditionalele de 65 CP din SMA-urile dinainte de 1989.
Le vezi pe ulita, tractand strafuri incarcate cu lemne de foc sau fan, alteori dotate cu pluguri sau discuri, adesea cu cate o platforma numai buna in loc de autobuz local pentru deplasarea dintr-un catun intr-altul la nunti, botezuri sau vreo petrecanie, acum ducand jerbe sau coroane cu flori din plastic pentru Luminatie si pomenirea celor dusi dintre noi.
Cateva capatani stranii, decupate de inventivii scolari din Aspra din bostani portocalii, plasate pe gard sau un bustean de stejar, amintesc trecatorilor ca si aici, si inca chiar foarte de demult, exista o traditie a Halloweeen-ului, evident, nu acela americanesc botezat astfel, intens mediatizat si exploatat prin sofisticate tehnici de marketing, ci unul legat de strigoii defunctilor stramosi.
Fiindca avem drept reper gospodaria invatatorului Bodea din Aspra iar la est de aceasta ultima gospodarie, cea a familiei Giurgiu, desi am mai umblat pe acolo solicitam relatii de la trecatori sau gospodarii iesiti la lucru-n ograzi dupa care tinem mereu in jos drumul pietruit, fara a devia pe ulitele laterale lutoase, veritabile capcane dupa ploi, ori iarna.
La ora 8,45 si dupa circa 38 km parcursi din Baia Mare, poposim la nord de frumoasa si ordonata gospodarie a familiei invatatorului Bodea din Aspra, intr-o livada de pruni mai tineri si o holda cu cocenii de porumb si bostanii recent recoltati.
Tocmai acum se intinde gardul electric, extrem de frecvent in Tara Chioarului si pe meleagurile prelucane de vreo 4-5 ani incoace. Vite baltate pasc molcom otava delicioasa, de nimeni pazite. Frecvent prin livezi si ograzi apar si scroafe cu ugerele supte de dracii de purcei vesnic nesatui dar si godaci dolofani, victimele sigure ale proximului Ignat.
Ar fi trebuit sa parcam pe varianta din stanga, mai aproape de familia Giurgiu (cum o facusem de Florii, la 1 aprilie 2007 cand am facut in premiera, cu Misu Ghetie si Brena, traseul in circuit avand drept principala tinta Cetatea din dealul Corbului).
Asa constatam ca avem de traversat un ocol imprejmuit cu cabluri de otel ruginite si invadat de feriga exuberanta, parlita de brume, cu tineri mesteceni fluturandu-si frivoli banutii frunzelor galben-portocalii dar si cu niste monumentali stejari ce si-au scuturat povara ghindei si partial frunzisul.
Pentru a ajunge (mergand spre sud-est) la sura acoperita cu paie de sub gospodaria familiei Giurgiu, trebuie sa traversam valea Babei, flancata pe ambii versanti de un brau de faget.
Ne strecuram pe sub gardul din cablu, traversam un firicel de apa susuranda, iesim intr-o livada unde surprindem o batrana ce grebleaza frunze si balarii cosite drept asternut de pus iarna sub vite.
Imediat dam in sleaul de carute si poposim la sura. Ce pacat ca e al naibii de inorat, fara nicio geana de soare facatoare de minuni!
Continuam pe drumeag luand-o la stanga iar sub noi, la capatul unui sir linear de pruni, apare a doua sura construita din barne de lemn si acoperita cu paie (care e vizibila si constituie un excelent reper, dinspre Cetatea dealul Corbului peste valea Rea catre vest).
Vizavi (spre sud) ne atrage atentia un picior stancos impresionant aflat insa pe malul geografic stang al Lapusului. La dreapta se contureaza valea Babei (finalul accidentat) iar la stanga se aude deja valea Rea pe care trebuie s-o atingem si s-o traversam.
Deocamdata, de la a doua sura, o tinem (spre sud) pe culmea cu alura de promontoriu avansand catre malul drept, apropiat, al Lapusului si imediat dam de bolovanii si stancariile sistos cristaline, mai apoi constatam ca panta se accentueaza din ce in ce si apar un fel de stancarii-praguri ce aduc a fragmente de ziduri medievale dispuse-n ametitoare cascada pana la apele verzui ale raului Lapus. Putin trece si poposim pe o stanca masiva de unde admiram, printre coroanele gorunilor, curgerea implacabila si maiestuoasa a raului Lapus.
Am inceput prospectarea unui posibil trek direct in jos pe piciorul cu cascade haotice de stancarii intercalate cu gorunet si numeroase doboraturi de vant vechi, partial uscate sau aflate in curs de putrefactie si ascunse sub frunzisul gros, adica deosebit de periculoase, veritabile capcane pentru picioare si surse de nedorite derapaje. Ce buna ar fi fost aici o cordelina pentru minima asigurare si, acolo unde relieful o impunea, realizarea eventual a unor scurte rapeluri! Stiam asta dar…
Nu, varianta direct in jos pe picior era una hazardata si soldabila cu un nedorit accident, asa ca de la stanca belvedere o cotim spre nord-est, ocolim un prim prag stancos incepandu-ne coborarea tatonant-precauta. Ne orientam usor inspre in jos si la stanga, cautand ca pe masura ce panta presarata cu cuirase de sisturi, brane inguste acoperite muschi si doboraturi de vant se accentueaza, sa avem mereu sub noi cate un trunchi de gorun, mai rar fag, in care, in caz de incontrolabil derapaj, sa reusim sa ne oprim.
Nu e defel de gluma, aici o alunecare necontrolata e sinonima cu tragedia generata de accelerare, lovirea de stanci; saltul final peste saritorile nevazute din valea Rea (mal drept) poate genera schilodirea pe veci sau chiar moartea.
Sunt in fata cu Alec in timp ce Aurica ramane tot mai in urma. La un moment dat un lung stejar orientat perpendicular spre valea Rea parea a ne fi util drept ghidaj-sprijin apoi, din alt unghi, realizam ca acesta ajunge la un prag-saritoare de 2,5-3 m, motiv pentru care ultima portiune a versantului o parcurgem serpuind descendent dreapta. Dupa o ora de la plecare atingem valea Rea.
Ce fantastica imagine! O succesiune de sute de metri de canioane-repezisuri frante in suvoaie paralele dezlanate sau praguri cascadate, versanti ruginii din pricina frunzisului, stancarii sumbre, umanizate cat de cat de cuvertura verde-catifelata a muschilor omniprezenti. Intre timp, iata, ca s-a facut ora 10.
Nu, nici vorba sa putem sa savuram acest diabolic Paradis atata vreme cat colegul nostru a ramas mult in urma si de la un moment dat nici nu-l mai putem vedea. Apare intr-un tarziu, ezitand timorat, manat parca de Diavol spre siroirile sistos-cristaline imposibil de surmontat, franand realmente cu genunchii si curul, alteori ajutandu-se de bete, spre final dirijat fiind de catre noi.
Taman 45 de minute in plus i-au fost necesare lui Aurica pentru a ajunge-n talvegul vaii Rea dar ce bine ca totul s-a incheiat cu bine.
Pe de alta parte cei doi colegi ai mei (din fericire) habar nu aveau ce mult insemna atingerea talvegului vaii Rea dupa confluenta cu valea Stanjerilor si de faptul ca daca asta se intampla macar si cu 100 m amonte, am fi avut de suit-coborat-suit culmea ce separa valea Rea de valea Stanjerilor si-n final culmea Cetatii, adica un cumplit si epuizant drum al propriei cruci de care au scapat.
Ne dregem resursele cu cate un baton de musli cu nuca si ciocolata, apa minerala (valea Rea nu e potabila, avandu-si originea la nord, sub Dealul Manasturului, parcurge o prelunga zona poluata menajer din Preluca Noua iar catre aval Aspra), coboram pe valea Rea (mal stang) pana la confluenta cu raul Lapus pentru a-i imortaliza lenesa scurgere.
In oglinda ruginie a apei plutesc fluturii morti ai frunzelor abia cazute.
Revenim in amonte, pe valea Rea, circa 30 m, pana in baza unei siroiri abrupte, sistos cristalina intercalata cu calcare friabile. Colegii mei aleg varianta suiri-n culmea din stanga abordand o prelungire sudica a Cetatii, serpuind la sud-est prin padurea de fag.
Vreau sa beneficiez de perspectiva panoramica plonjanta catre defileul Lapusului, deci optez sa atac direct scurgerea stancos-fin grohotoase, acoperita partial cu muschi si vegetatie ierboasa, punctata cu cativa fagi tineri si scunzi.
Versantul are circa 150-200 m pana in culme dar panta e una similara versantului inclinat al unei halde de steril si consistenta identica.
Urcusul constituie pentru mine o veritabila proba de acribie si izbanda asupra propriei inertii, in final sunt rasplatit deplin printr-o panorama extraordinara, de la promontoriul pe care coborasem in valea Rea spre versantul stang si inaltele fanate din poienile Romanestiului.
La ora 11 ating saua impadurita dupa care, orientandu-ma pe culme spre nord, dupa vreo 100 m ma aflu chiar sub meterezele sistos-cristaline ale Cetatii.
Niciunde colegii mei. Ii strig in reptate randuri si dupa o vreme stabilim contactul. Ei se afla la capatul sudic al promontoriului, dincolo de saua anterior atinsa de mine, spre acel apendice aducand cu o imensa claie stancoasa si impadurita care, invaginandu-se in raul Lapus, il obliga sa comita cea de-a a doua sa flexare in forma de U si cu capetele bratelor apropiate, dupa depasirea Cetatii.
Personal sunt a doua oara la Cetate dar, pentru prima oara la extremitatea de sud-vestica a stancariei verticale crunt afectata de tectonica multimilenara, alungita pe aproximativ 50-70 m pe directia nord-est-sud-vest, cu abruptul vertical expus spre est-sud-est si cu vedere spre ultimele gospodarii din dealul Corbului, acelea de la care se coboara spre puntea suspendata a Salnitei (in aval de Custura Cetatelei si insula Salnitei, putin sub Cazanele Mici, cu repezisuri si periculoase stancarii din albia Lapusului).
Versantul opus al Cetatii e foarte inclinat spre vest-nord-vest si da in valea Stanjerilor chiar inainte de confluenta acesteia cu valea Rea.
La baza peretului est-sud-estic al Cetatii exista o brana orizontala larga dar apoi treptat ingustata spre nord-est si care da impresia ca s-ar putea trece pe-acolo dar….nu, nu se poate fiindca se termina cu un hau.
O poteca pastorala trece prin zona vest-nord-vestica a Cetatii, fiind initial blanda si lejera, mai apoi accidentata, strecurandu-se in mici volte prin daratul unor vaste platose stancoase ce amintesc de sarpantele unei case primitive.
Aici, la stanga potecutei, putem remarca un imens bloc sistos cristalin paralelipipedic, povarnit si frant in cateva locuri de tectonica, nespus de fotogenic.
Zona finala a potecii stancoase ne scoate in saua belvedere de unde, intr-o ametitoare si incantatoare perspectiva plonjant-aeriana, putem admira sub noi, la 150-200 m, prima invaginatie a culmii stancos-cascadata si orientata oblic sud-est-nord-vest, dinspre Salnita spre Cetate, marele U si imediat, catre sud-vest, bratul serpuind spre cea de-a doua bucla din aceasta zona (Lapusul are din amonte inspre aval mai multe astfel de invaginatii stancoase cu bucle in U de apa, de la Ochiul Groapelor la Custura Vimei, Custura Cetatelei si aici, ca niciunde, doua succesive).
In curand apar si colegii mei, obositi dar fermecati de privelistea in premiera absoluta pentru ei.
Fantastic loc, cu toate ca cenusiul celest, generat de nebuloase, persista.
E nespus de placut, chiar foarte cald pentru o zi de 1 noiembrie. Ne punem sa ne mancam merindele, ne rehidratam cu apa minerala si dedulcim cu retes cu mere-scortisoara si vanilie, struguri si mere.
Intre timp apare soarele iar cureaua de apa a raului Lapus straluceste argintiu-orbitor in zare. Stancariile sunt drapate spre culme cu muschi verzi-aurii iar spre genune cu licheni argintiu-albastrii, parand a fi pudrati ca perucile de-odinioara..
Spre est vedem poiana alungita prin care am trecut prima oara cu Misu G. si apoi doua gospodarii din dealul Corbului.
Dintr-o data soarele inebuneste cromatic parca frunzisul aprig dijmuit de toamna si rafalele de vant, galben-auriu, stacojiu sau galben in cazul tinerilor mesteceni dar acest spectacol pare-se ca nu e suficient insa pentru regizorul Alec, acest mic ucenic epigonic al demiurgului care, rupand ramuri policrome de fag din tufele din jur le planteaza-n cadru, creandu-si astfel dorita scenografie teatrala voit perfecta, facandu-ma sa ma plezneasca rasul (cunoscandu-i antecedentele scenografice hilare).
Soarele ne pune din nou la foto-lucru apoi, personal stiind ce dragalasenii ne asteapta-n continuare, sugerez s-o luam din loc.
Tinem culmea spre nord, la inceput custuroasa si cu valea Stanjerilor, stancoasa, la stanga, o poteca duce in fundul ei. Noi urmam insa varianta din dreapta ce suie usor spre liziera.
Dam intr-o fanata de unde reperam o prima gospodarie izolata si aurita de spalierul cu vita de vie hibrida, traditionala. Pare pustie dar cu siguranta gazdele-s duse la lucru in vreo parcela apropiata, cultivata cu porumb si dovleci.
Coboram la un valcel, il traversam, dam de un gard si poteca serpuind spre valea Stanjerilor (apropiata) punctata de o veche valtoare, acum dezafectata.
De acolo avem de suit spre vest-nord versantul deosebit de abrupt pentru a descinde intr-un drum de carute ce o ia de-a coasta, spre sud-vest, traversand poalele unui gorunet matur in care arborii, pentru a fi ulterior justificat doborati, ori au fost incendiati la baza, ori li s-au facut cu securea ineluri criminale in scoarta, la 40-60 cm de la sol.
Drumul serpuieste de-a coasta la stanga, pe sub o fantanita-captare de izvor, dar noi suim la dreapta in culme.
Imediat dam cu privirile de ruinele unei case si suri apoi, deasupra lor (spre nord) de gospodaria cu de toate a lui Petrea din Deal (Ciocan Petru), octogenarul intalnit de mine prima oara alaturi de Misu, in aprilie 2007.
Sarpanta din tabla galvanizata a casei robuste e vizibila dinspre vest, din Aspra, de la gospodaria lui Bodea invatatorul dar si dinspre Preluca Noua, partea sudica.
Acum ne intampina Ionut, nepotul mai mare al lui badea Petrea care se iveste sonticaind si carand un brat de lemne de foc.
O sura si un grajd, acoperite cu paie, dau specificul si pitorescul gospodariei, lor adaugandu-li-se cuptorul pentru copt pita si colaci apoi un cotet pentru porci, coscodarul pentru orataniile zburatoare, gabanasul pentru bucate, magazia-sopron pentru unelte.
Nu lipseste din curte motorul Diesel cu volanta uriasa pentru antrenat fierastraul circular si ceva mai incolo troliul pentru trasul bustenilor dinspre povarnisurile ametitoare ale vaii Rea. O antena radio tradeaza (deasupra casei) unica varianta de comunicare accesibila locurilor.
Ionut si fratele sau mai mic nu au scoala decat in Preluca Noua, adica la 7 km distanta pe care o parcurg zi de zi, de doua ori, indiferent de anotimp. Copilandrul frumusel ne spune ca tocmai l-am deranjat de la calculator. E un smecher simpatic, cu ochi vii, de peruzea.
El ne arata drumul (marcat de linia electrica privata amenajata pe stalpi de stejar) pe care trebuie sa-l urmam spre microhidrocentala-moara si valtoarea lor amplasata in valea Rea deoarece initial, derutat din pricina necosirii vara asta a versantilor, nu reperam corect drumul de caruta decupat in versant.
Parintii lui taie paie de porumb (coceni) pe o holda apropiata, dintr-un varf chelios de deal si comunica intre ei intr-un doar de ei priceput dialog-strigat purtat pe nevazutele unde calde ale brizei dupa-amiezii.
Sarim un parleaz, il sarim in curand si in directie inversa, prin fanata invadata de balarii admiram stelare inflorescente liliachii de tintaura dar si palcuri de campanule uriase, ceva aparte pe aici par a fi inflorescentele ramificate de sovarv (Oreganum sp.) cu parfum de cimbrisor.
Prindem drumul oblic-descendent de caruta ce se afunda dupa vreo 100 de m la nord, in rapa spurcata a unui valcel torential, aproape sec.
Drumul e acompaniat de tarusii prevazuti cu izolatori confectionati din gatlejuri cu dop de la pet-uri de bere Burger pe care se monteaza firul policrom al pastorului electric.
O vreme urmam descendet-direct malul stang al valcelului dupa care dam de un ciurgau (din captare-aductiune) cu valau pentru adapat vitele, confectionat dintr-o anvelopa auto dar treptat acaparat si infrumusetat de invazivii muschi verzi-aurii.
Iesim pe versantul inclinat la peste 45% pe care-l coboram catre microhidrocentrala (nefunctionala acum, din pricina unui ax uzat ce trebuie inlocuit).
Aici realizez ca Brena nu-i nicaieri. O fi furat-o peisajul, ciobanescul alb si parjoc (cu par scurt) al lui Ionut sau luase nesabuita urma vreunei salbaticiuni?
Dintr-o data, cu toata oboseala si zapuseala de pana acum, ma invadeaza sudorile si lepadandu-ma de rucsac si polartek sunt gata s-o iau pe versant in sus in cautarea Brenei, gandindu-ma ca poate s-a prins in vreun lat braconieristic plasat pentru iepuri, caprioare…
O strig intre timp de mai multe ori si, dupa cateva bune minute, apare franta de alergatura, gata sa-i plezneasca sufletul de imensul efort.
Ce bucurie si impacare dintr-o data! O mangai, dupa care ii dam zor spre valea Rea in care, tipic, se avanta sa lipaie scurt cu limba-i rozalie atarnanda cravata si-n final se culca in undele reci, alungandu-si gatul si capul pentru a recepta la superlativ beneficiile de neimaginat a revigorantei scalde.
Imortalizam microhidrocentrala si in amontele ei micul iaz-captare cu dig inaltat din bolovani.
Suim pe malul geografic stang pana la un stavilar improvizat ingenios anti viituri-colmatari, traversam valea Rea peste un fag blocat de-a curmezisul, nu dam insa nicaieri de debutul potecii ce vine dinspre Aspra.
Tatonam valea Rea, in amonte. Nedand de poteca, atacam directisim (vorba lui Misu) stanga-n sus pe versantul aprupt si stancos, pe deasupra blocat succesiv de fagi doborati de furtuni ori drujba.
Colegii mei se simt epuizati (din start ii avertizasem ca tura va fi una spectaculoasa dar brutala si al naibii de solicitanta, cu toate acestea mi-e mila nitel de ei), dominati de aceasta ultima surpriza a surmontarii, pe alocuri in patru labe, a versantului drept al vaii Rea, cred ca m-ar si injura dar… privelistea retro spre abruptul ce duce-n dealul Corbului, mai apoi dinamica norilor si linia orizontului de pruni, sarpante, clai… ii imbuneaza, chiar spun ca ma iarta dar… nu ma vor uita in vecii vecilor.
Pai chiar asta-i esentialul, minunatiile greu accesibile si incantatoare ale naturii si… neuitarea.
Un ultim parapet, adica un ramuros fag doborat de-a valma peste fosta poteca, apoi calea spre izbavire si fericire, sinonima cu un lat de palma oblic ascendenta spre sud-vest, colmatata cu frunzis uscat si gros, alunecos.
Un ultim efort si ajungem la liziera poienii din culme si-apoi iesirea in pasunea arida, flancata la stanga de stejari uriasi si in dreapta de un frivol palc de mesteceni tineri, inebunitori de frumosi priviti contre jour.
Cat despre panorama sud-sud-vestica-vestica, cu suri impaiate, gospodarii aciuate-n livezile de pruni, meri si peri…
Coboram catre un valcel cu valau si ciurgau, apoi suim drumul rapos, cu sleauri namolos-argiloase si ajungem la gospodaria familiei Giurgiu.
De aici, indrumati de bonoma si rotofeia tanara gazda-mama a doi frumosi prunci, trecem valea Babei pe la obarsie si ne incheiem traseul, dupa 6 ore si jumatte de turism fascinant si intens, circuitul.
Imediat ne imbarcam si pornim catre Preluca Noua, suind precauti carosabilul bolovanos, oprind doar pentru a mai trage niste panorame si-apoi la superba casa albastra din Copalnic Deal unde o cunoscusem in urma cu cca un deceniu pe firava batranica, a lui Barbos, ce se minuna cand ii admiram si fotografiam gospodaria de basm, tipic prelucana, si care s-a mistuit de vreo doi ani, sarmana.
Coboram serpentinele ce acompaniaza valea Domosa bucurandu-ne ca dam de astfalt dincolo de jumatatea parcurgerii acestui drum.
Aruncam ocheade spre gospodariile ramase in urma, mai apoi bisericutei din stanga vaii, construita de vreo doua secole si mai bine, din lemn, umbrita de o ceata de molizi, avand turla bulbucat-argintie si cu influente baroce si trecem podul peste raul Cavnic, cuminte acum.
Putin dupa ora 16 ajungem la casele noastre intrebandu-ne din nou, ca dupa alte ture inedite, cati si in ce fel cunosc frumusetile, dincolo de cliseele turismului clasic in Romania?
Cu siguranta aceia nu-s nici politicienii, nici guvernatii nostri iubiti (din nefericire?!).
Sursa: Lucian Petru Goja