319 ani de la moartea lui Pintea Viteazu

Azi, 14 august, se împlinesc 319 ani de la moartea prin împușcare a lui Pintea Viteazu la poarta de sud a Cetății Baia Mare, adică acolo unde e acum Piața de Alimente și Turnul ( Bastionul) Măcelarilor, turn care era de fapt de apărare a porții cetății. Haiducul a fost pentru mine primul român vrednic și curajos de care am auzit, încă din pruncie, de la mama bună de la Pod (așa îi ziceam bunicii dinspre mamă, avea casa la drumul țării, lângă un pod, pentru a o deosebi de cealaltă mamă bună, de pe Deal). Sigur că în povestea ei, a noastră, Pintea se născuse la noi în sat, așa cum se născuse în toate satele Chioarului, Lăpușului, Maramureșului, Bistriței, Sătmarului și Bihorului pe unde oșteanul a creat oareșce disconfort stăpânirii. A ajuns slugă la un grof, în alt sat, om rău care obișnuia să îl lovească cu biciul din te miri ce. Eram solidar cu suferința lui Pintea și de-abia așteptam să se răzbune la fiecare poveste reluată iar și iar de mama bună la insistențele mele care speram că poate la precedenta i-ar fi putut scăpa ceva, un detaliu acolo legat de arme, de locurile din jurul satului pe unde a trecut cu ceata și a lăsat urme, de calul lui năzdrăvan, de peșterile și fântânile unde îngropa aurul. Nefiind preocupat de clarificări cronologice îmi plăcea să cred că mama bună a cunoscut, dacă nu pe Pintea, măcar pe cineva din ceata lui și că relatările ei sunt foarte precise. Haiducul îngropase o parte a comorii, din a cărei vânzare urma să îi ajute pe oamenii necăjiți, nu departe, în muntele Șatra la poalele căruia e așezat satul nostru. Mai târziu, când aveam să merg cu vacile pe sub munte găseam fagii uriași, umbroși, răcătănați sub care s-a odihnit Pintea, crengile de care agăța șaua calului, pietrele pe care și-a ascuțit cuțitele, fântânile din care a băut apă. Beam și eu din aceleași fântâni și eram Pintea. Din vârful Măguricii priveam peste Chioar convins că dacă s-ar întoarce iară grofii le-aș crea mari probleme. Nici soldații imperiali trimiși să mă prindă nu aveau vreo șansă. Îi întâmpinam mai jos de Furca Văii pentru a nu se apropia prea mult de muntele Șatra în ale cărui peșteri stau ascunse și acum bărbânțile cu galbeni, îi atrăgeam acolo unde știam eu toate haturile, huciurile și ponoarele de care mă foloseam mai ceva ca domnii noștri moldo-vlahi în luptele cu turcii. Știam să străpung cu sabia punctele vulnerabile ale armurilor și scoteam pistoalele de la curea mult mai repede decât molâii de imperiali. Din păcate, nu puteam zăbovi prea mult în luptă din pricina a două vaci „blăstămate”, care cum mă simțeau rupt din prezent plecau de pe pășunea si hotarul satului pentru a se hrăni din iarba deasă și crudă ținută pentru coasă de proprietarii din satul vecin. Dacă nu le aduceai repede înapoi puteau fi găsite de stăpânul ierbii care le lua ostatice, iar rușinea era mai mare decât răscumpărarea. Sigur că și Pintea o păzit vacile grofului până în ziua în care s-a hotărât să ia drumul codrului, adică destinul în propriile mâini cum se zice astăzi. „Toporiștea de la zdici / O împlânt în brazdă ici / Când toporiștea a-‘nfrunzî / Io atunci te-oi mai slujî / Atunci și nu nici atunci / Când a face mere dulci” i-a zis Pintea grofului pe un ton răstit și dus a fost.

A ajuns căpetenie pentru că era altfel decât toți. Nu era doar viteaz. Era iscusit și știa să rânduiască lucrurile. Și calul lui era altfel. Cel cu care a sărit de pe Piatra Gutâiului în Șugatag și de acolo până pe Piatra Săpânții cum zic moroșenii, dar nu au dreptate. De fapt, Pintea s-a avântat cu calul de pe custurile Șetrii zburând până pe dealul Prelucilor, iar de acolo a mai făcut un salt până în mijlocul Cetății Chioarului unde i-a trecut prin sabie pe apărătorii cetății și a deschis porțile pentru oștenii lui. Așa s-au înstăpînit românii peste Chioar, punând garnizoană de-a lor în cetate. De-acum Cetatea Băii Mari le mai era de trebuință. Acolo era aur și dacă ajungeau la el puteau să-i ceară împăratului, care mult iubea aurul, toate drepturile pe care li le luaseră grofii. Pintea era mereu în fruntea haiducilor, nu ca și chezarii care stăteau pe cai în spatele oștilor. Când a vrut să ia cetatea Băii, apărătorii cetății erau după ziduri și tocmeau vicleșuguri. Prin vicleșug o fost pușcat Pintea de un ungur din Baie care mult s-o mai mărețit cu fapta lui.

Și acum (pentru cei care au rezistat până aici), pe documente, sau mai degrabă pe cuvînt pentru că nu vom indica surse fiind vorba de o povestire nu de vreun studiu.

Pentru a înțelege mai bine treaba, să îl plasăm contextual pe Grigore Cupșa din Măgoaja (Țara Lăpușului), zis ”Pintea”, zis ”Viteazu”, numit de stăpînire ”infidel” la început (precum Bogdan care avea să ajungă Întemeietor), ”netrebnic” și ”tâlhar” mai târziu. Suntem într-un timp al Europei în care conflictele militare de mai mare sau mai mică amploare erau regula, iar pacea, excepția (poate părea greu de acceptat pentru generațiile de acum, beneficiare ale celei mai lungi perioade de pace din istoria continentului)

Ioan Gherghel/Facebook