Joi, 1 mai 2025, la ora 17.00, în bazilica vaticană, a avut loc celebrarea euharistică pentru Pontiful Roman Francisc, în a şasea zi din cele nouă zile de doliu. La celebrare a fost invitată îndeosebi Capela Papală. Concelebrarea a fost prezidată de Eminenţa Sa cardinalul Víctor Manuel Fernández, fost prefect al Dicasterului pentru Doctrina Credinţei. Publicăm în continuare omilia pe care rostit-o în cursul Sfintei Liturghii:
În acest Paşte Cristos ne spune: „Tot ce-mi mie Tatăl, va veni la mine… Voinţa sa este ca să nu pierd nimic din ceea ce mi-a dat”. Ce dulceaţă imensă au aceste cuvinte.
Papa Francisc este al lui Cristos, îi aparţine lui, şi acum când a părăsit acest pământ este pe deplin al lui Cristos. Domnul l-a luat pe Jorge Bergoglio cu sine încă de la botezul său şi de-a lungul întregii sale existenţe. El este al lui Cristos, care a promis pentru el plinătatea vieţii.
Ştiţi cu câtă duioşie vorbea despre Cristos Papa Francisc, cum se bucura de numele dulce al lui Isus, ca bun iezuit. El ştia bine că este al său şi cu siguranţă Cristos nu l-a lăsat, nu l-a pierdut. Aceasta este speranţa noastră pe care o celebrăm cu bucurie pascală sub lumina preţioasă a acestei Evanghelii de astăzi.
Nu putem ignora că celebrăm şi ziua muncitorilor, care erau atât de mult la inima Papei Francisc.
Amintesc o înregistrare video pe care a trimis-o cu timp în urmă pentru o reuniune de antreprenori argentinieni. Le spunea lor: „Nu voi înceta să fac referinţă la demnitatea muncii. Cineva m-a făcut să spun că propun o viaţă fără trudă sau că dispreţuiesc cultura muncii”. De fapt, unii necinstiţi au spus că Papa Francisc îi apăra pe leneşi, pe trântori, pe delincvenţi, pe puturoşi.
Dar el insista: „Imaginaţi-vă dacă se poate spune asta despre mine, un descendent al piemontezilor, care nu au venit în această ţară cu dorinţa de a fi susţinuţi, ci cu o mare voinţă de a-şi sufleca mânecile şi de a construi un viitor pentru familiilor”. Se vede că îl supăraseră.
Deoarece pentru Papa Francisc munca exprimă şi hrăneşte demnitatea fiinţei umane, îi permite să dezvolte capacităţile sale, îl ajută să mărească relaţiile, îi permite să se simtă colaborator al lui Dumnezeu pentru a se îngriji şi a îmbunătăţi această lume, îl face să se simtă util societăţii şi solidar cu cei dragi ai săi. Iată pentru ce munca, dincolo de trude şi de dificultăţi, este un parcurs de maturizare umană. Şi pentru aceasta a afirmat că munca „este cel mai bun ajutor pentru un sărac”. Mai mult, „nu există sărăcie mai rea decât aceea care privează munca şi demnitatea muncii”.
Merită de amintit cuvintele sale în călătoria la Genova. Acolo susţinea că „în jurul muncii se edifică întregul pact social” şi că atunci când sunt probleme cu munca „democraţia este cea care intră în criză”. Apoi relua cu admiraţie ceea ce spune Constituţia italiană în articolul 1: „Italia este o republică democratică, întemeiată pe muncă”.
În spatele acestei iubiri faţă de muncă există o convingere puternică a Papei Francisc: valoarea infinită a fiecărei fiinţe umane, o demnitate imensă care nu trebuie pierdută niciodată, care în niciun caz nu poate fi ignorată sau uitată.
Dar fiecare persoană este aşa de mult demnă şi trebuie să fie aşa de mult luată în serios, încât nu este vorba numai de a-i da lucruri, ci de a o promova. Adică, să poată dezvolta tot binele pe care îl are în sine, să-şi poată câştiga pâinea cu darurile pe care i le-a dat Dumnezeu, să poată dezvolta capacităţile sale. Astfel fiecare persoană este promovată în toată demnitatea sa. Şi aici munca devine aşa de importantă.
Acum atenţie, spunea Francisc. Un alt lucru sunt unele discursuri false despre „meritocraţie”. Pentru că una este a evalua meritele unei persoane şi a răsplăti eforturile sale. Altceva este falsa „meritocraţie”, care ne face să credem că au merite numai cei care au avut succes în viaţă.
Să aruncăm o privire la o persoană care s-a născut într-o familie bună şi a fost în măsură să crească bogăţia sa, să ducă o viaţă bună cu o casă frumoasă, maşină, vacanţe în străinătate. Totul merge bine. A avut norocul să crească în condiţiile corecte şi a făcut acţiuni merituoase. Astfel, cu capacităţile şi timpul a construit o viaţă foarte confortabilă pentru sine şi pentru copiii săi.
În acelaşi timp, unul care munceşte cu braţele sale, cu merite egale sau mai mari datorate eforturilor şi timpului pe care l-a investit, nu are nimic. Nu a avut norocul de a se naşte în acelaşi context şi, oricât ar transpira, reuşeşte cu greu să supravieţuiască.
Vă relatez un caz pe care nu-l pot uita: un tânăr pe care l-am văzut de mai multe ori aproape de casa mea la Buenos Aires. Îl găseam pe stradă, desfăşurând munca sa, care era să adune cartoane şi sticle pentru a alimenta familia sa. Când mergeam dimineaţa la universitate, când mă întorceam, chiar şi noaptea îl găseam muncind. Odată l-am întrebat: „Dar câte ori munceşti tu?”. A răspuns: „Între 12 şi 15 ore pe zi. Pentru că am mai mulţi copii de întreţinut şi vreau ca să aibă un viitor mai bun decât al meu”.
Atunci l-am întrebat: „Dar când stai cu ei?”. Şi a răspuns: „Trebuie să aleg, ori stau cu ei, ori le aduc de mâncare”. Cu toate acestea, o persoană bine îmbrăcată care trecea pe acolo i-a spus: „Mergi şi munceşte, leneşule!”. Aceste cuvinte mi s-au părut de o cruzime şi o vanitate oribile. Dar acele cuvinte se află ascunse şi în spatele altor discursuri mai elegante.
Papa Francisc a lansat un strigăt profetic împotriva acestei idei false. Şi în diferite conversaţii îmi spunea: uite, ne fac să credem că cea mai mare parte a săracilor sunt aşa pentru că nu au „merite”. Pare că este mai demn cel care a moştenit atâtea bunuri decât cel care a făcut munci grele toată viaţa fără a reuşi să economisească ceva şi nici să-şi cumpere o casă mică.
Pentru aceea afirma în Evangelii gaudium că în acest model „nu pare să aibă sens a investi pentru ca aceia care rămân în urmă, cei slabi sau cei mai puţin înzestraţi să-şi poată croi un drum în viaţă” (EG 209).
Întrebarea care revine este mereu aceeaşi: Cei mai puţin înzestraţi nu sunt persoane umane? Cei slabi nu au aceeaşi demnitate a noastră? Cei care s-au născut cu mai puţine posibilităţi trebuie doar să se limiteze să supravieţuiască? Nu există pentru ei posibilitatea de a avea o muncă aptă să le permită să crească, să se dezvolte, să creeze ceva mai bun pentru copiii lor? De răspunsul pe care-l dăm la aceste întrebări depinde valoarea societăţii noastre.
Dar permiteţi-mi să-l prezint şi pe Papa Francisc ca un muncitor. El nu numai că vorbea despre valoarea muncii, ci toată viaţa sa a fost unul care trăia misiunea sa cu mare efort, pasiune şi compromis. Pentru mine a fost mereu un mister să înţeleg cum putea suporta, chiar fiind un om mare şi cu diferite boli, un ritm de muncă aşa de exigent. El nu numai că muncea dimineaţa cu diferite reuniuni, audienţe, celebrări şi întâlniri, dar şi toată după-amiaza. Şi mi s-a părut cu adevărat eroic că el cu forţele foarte puţine pe care le avea în ultimele sale zile s-a făcut puternic pentru a vizita o închisoare.
Nu că nu putem să-l luăm ca exemplu, pentru că el niciodată nu-şi lua câteva zile de vacanţe. La Buenos Aires, vara, dacă nu găseai un preot cu siguranţă îl găseai pe el. Când era în Argentina nu ieşea niciodată la cină, la teatru, la plimbare sau la vizionarea unui film, nu-şi lua niciodată o zi complet liberă. În schimb noi, fiinţe normale, nu am putea rezista. Dar viaţa sa este un stimulent pentru a trăi cu generozitate munca noastră.
Însă ceea ce vreau să arăt este până la ce punct a înţeles el că munca sa era misiunea sa, munca sa de fiecare zi era răspunsul său la iubirea lui Dumnezeu, era expresia preocupării sale pentru binele celorlalţi. Şi pentru aceste motive munca însăşi era bucuria sa, alimentul său, odihna sa. Experimenta ceea ce spune prima lectură pe care am ascultat-o: „Nimeni din noi nu trăieşte pentru sine”.
Să cerem pentru toţi muncitorii, care uneori trebuie să muncească în condiţii mai puţin plăcute, pentru ca să poată găsi modul de a trăi munca lor cu demnitate şi speranţă, şi pentru ca să primească o retribuţie care să le permită să privească înainte cu speranţă.
Dar în această Liturghie, cu prezenţa Curiei Vaticane, să ţinem cont că şi noi în Curie muncim. De fapt, suntem muncitori care respectăm un orar, care desfăşurăm îndatoririle care ne-au fost încredinţate, care trebuie să fim responsabili şi să ne străduim şi să ne sacrificăm în activităţile noastre.
Responsabilitatea muncii este şi pentru noi în Curie un drum de maturizare şi de realizare ca şi creştini.
În sfârşit, lăsaţi-mă să amintesc iubirea Papei Francisc faţă de Sfântul Iosif, acel muncitor puternic şi umil, acel tâmplar dintr-un mic sat uitat, care cu munca sa se îngrijea de Maria şi de Isus.
Şi amintim şi că atunci când Papa Francisc avea o problemă mare, punea o bucăţică de hârtie cu o rugăciune sub imaginea Sfântului Iosif. Aşadar să-i cerem Sfântului Iosif ca în cer să-i dea o îmbrăţişare puternică iubitului nostru Papa Francisc.
– Servicii de creare site web
