Vizită la stână în Țara Lăpușului. De vorbă cu urmașii lui Pintea

Imediat ce urci pe colina „Săcătura Nichii” și dai cu ochii de verdele intens al pașunilor de la „Șatra lui Pintea” parcă simți cum timpul se dilata și intri, fără să vrei, în ritmul lent, dar apăsat, al oamenilor locului, lăpușenii.  La stână sunt foarte simpli. Desprinși parcă din alt secol, te întâmpină cu zambetul pe buze, bucuroși să vadă fete noi într-o zonă care se mai află ânca sub dominația animalelor sălbatice.

Chiar dacă pe chipul lor soarele și vântul au brăzdat urme adânci, afișează un aer destins, ca si cum nimic din ce ai putea face sau spune nu are cum să le perturbe liniștea.

Pe urmele lui Pintea 

Sunt ciobanii lui Pintea. Mândri și încrezatori, asemeni haiducilor. În ochii multor orașeni ar putea să pară îndepartati de civilizația urbană, însa acolo, în pustietate, te fac să te simți aproapele lor. Te integrează și îti deschid porțile spre o altă lume, uitată, care era parcă mai bună și mai caldă cu oamenii ei.

„A umblat Pintea Viteazul p-aci. De aici mergea pe  Gutin și la Baia Mare. Și are fântână acolo, în Varset, și îi făcută mânăstire din lemn, faină tare. Aacolo este o apă rece, de-ți îngheață și dinții în gură!”, se mândrește Grigore Heres.

E cioban vechi pe aceste meleaguri și știe multe povești despre legendarul haiduc care a hălăduit prin Maramureș. Îmbracat cu haine prăfuite și decolorate de soare, dar cu privirea satisfăcută, a unui rege, ne-a primit la stâna lui și ne-a călăuzit pe unde își mână zi de zi turmele. Sunt locurile prin care Pintea și ceata lui de haiduci trecea cu trei sute de ani în urmă iar ciobanii lăpușeni sunt mândri să îi calce pe urme.

Cioban, din pasiune 

Începutul vară aduce puțină  liniște la stâna lui Hereș, unde ciobanii fac cu schimbul, din mai până în septembrie. Oierii vin din satul Costeni, unde fiecare are gospodarie mare, pentru care trebuie să muncească din greu în zilele în care nu sunt de pază la oi.

Dacă le numeri animalele pe care le țin la păscut la, nu aduni mai mult de 300 de capete. Hereș povestește că acum câțiva ani erau peste 1.000 de oi și capre în „Secatura Nichii”.

Chiar dacă oieritul nu mai e o afacere profitabilă în zilele noastre, ciobanii lăpușeni spun că nu ar renunța la traiul de la stâna nici în ruptul capului, pentru că această viață le permite, cinci luni pe an, să fie stăpânii colinelor din Țara Lăpușului. „Aici la stâna atâta că lucri cu laptele, mulgi oile și tai niște lemne, faci foc, aici altceva nu ai de făcut! Mâncare mai aducem de acasă, mai mâncăm de aici de la oi”, ne spune Hereș.

Precizie de ceasornic 

Să nu își închipuie cineva că „lucratul cu laptele”, cum povestește ciobanul lăpușean, e floare la ureche. Oierii au de muls 300 de oi, de trei ori pe zi, iar asta se întamplă cu precizie de ceasornic, și dacă e zi din săptămâna si dacă e duminică. Totul începe în zori, iar imediat, cât e laptele proaspat, se face casul. La amiază, după ce toată turma de oi urcă și coboară pe un deal mare, se face înca o tură de branza, care rămâne în soare, la uscat, până seara târziu, când mioarele se întorc a doua oară de la păscut și sunt iarași mulse.

„Strecuram laptele, pui cheag după cât lapte ai, îl lași în cheagă și apoi îl bati. Este acolo o sculă, un jintălău îi zicem noi, cu care îl bati așa frumos și după aceea îl strângi și îl pui în strecură.”, explică Hereș rutina de zi cu zi.

Pentru un kilogram de cas bun trebuie chiar și cinci litri de lapte, povestește ciobanul, iar acum. Acum în mai și in iunie e vârful la stana, acum se fac zeci de kilograme de brânză.

Mâncare la casa pastorilor 

Rămânând la bucatele ciobanești, oierii nu se prea întrec în gătit. Nu au timp de așa ceva, cu mulsul și plimbatul pe dealuri. Dacă te oprești la vreo stână din Țara Lăpușului sau în alte locuri ale Maramureșului, te poți aștepta să-ți  pună pe masă o bucată mare de „slana”, cu caș, ceapă verde și pâine de casă. O să ți se întindă și un pahar sănatos de horincă, “să-ți lunece bine mâncarea pe grumaz”, pe care nu ar trebui să-l refuzi dacă nu vrei să “amăraști” gazda.

Dacă te abați pe la coliba ciobanului seara, e rost de  mamaligă cu brânză proaspătă. În rest, nevestele sunt cele care se ocupă de  gătit zilnic pentru cei care își duc traiul sus, la stână. Cu aceeași precizie de ceasornic ca și păstorii care își mulg oile, ele urcă zi de zi dealul cu mancare pentru  bărbații înfometați.

Drumul durează mai bine de o jumătate de oră, iar departe, lânga pădure, pot fi văzute fiarele sălbatice. Urșii, asemeni unor companioni tăcuți și temuți, sunt des văzuți pe aceste meleaguri. Ciobanii de la „Șatra lui Pintea” îi observă în liniște. Le știu deja tabieturile și se asigură că aceștia nu se ating de oile și caprele din țarc. Parcă îi salută respectuos pe oamenii zonei și îi recunoaște ca egali in stăpânirea dealurilor din Țara Lăpușului.

A.B.