Umilita, deznădăjduita și ignorata mea Românie

E 7 dimineața și a ajuns deja. Au chemat-o pentru 8, dar a zis să fie acolo, să nu aștepte oamenii după ea. Portarul a privit-o cu neîncredere, nu părea a fi o sursă de venit…

În sala de așteptare friguroasă și întunecată apar, încet încet, alți bolnavi. Unii dintre ei, norocoșii, sunt însoțiți de copii. Ai ei sunt ocupați cu serviciul, iar nora sa nici nu vrea sa audă de ea. Pe la 8.30 apare o asistentă. E tare nervoasă și strigă la ea, de ce nu are pregătit buletinul? Și cuponul de pensie? Nu e de luna asta, nu e bun. Nu am primit pensia luna asta…

Nu contează! Pe la 12 ajunge în salon. 10 bolnave, unite în văicăreli și miros de trup bătrân și bolnav. Azi nu primește mâncare, a uitat infirmiera să o treacă pe listă. Nu-i nimic, va primi de la colegele de salon o bucată de pâine cu gem. Salteaua e tare și urma de cearceaf e ruptă, dar perna pare confortabilă. Pătura e aspră și o zgârie. Nu îi spune nimeni nimic, nu o întreabă nimeni nimic. Stă vreo trei zile, în care i se ia temperatura și cam atât.

Află de la bolnavele celelalte că doctorul ei e tare bun, dar aglomerat. Într-o dimineață o anunță ca azi sigur va fi operată. O ia un brancardier și o duce spre sală. O ține de braț, că doar nu o să folosească targa pentru ea, pare în putere. Din ușa sălii o întorc. Nu, nu azi.

Azi nu avem oxigen. Mâine, sigur. O amână vreo trei zile. Azi nu e curent, mâine doctorul are o altă urgență. Nu-i bai.

Timpul trece ușor. Își povestesc viețile. Se aud râsete seara în salon. Uneori, câte un fiu își vizitează mama. Devine lidera grupului, e singura pentru care copilul are timp. După operație e greu, teribil de greu. Plosca o face să se simtă umilită. Infirmiera o uită cu orele în miros de urina, apoi vine și, cu un gest plin de scârbă, o eliberează. Câțiva stropi de urină cad pe salteaua oricum murdară, nu mai contează… Îi curge sânge puțin din plaga operatorie. Nu-i bai, se usucă, doar nu vrei să te schimb zilnic? Acasă te primenești așa, ori de câte ori ai chef?

Primește de mâncare o zeamă chioară, pe post de supă. Dimineața, același gem cu un fel de unt și o spălătură numită ceai. Poate în seara asta un piure? De carne nu poate fi vorba, ce naiba, ești in spital, ești operată, nu ești în vacanță…Va pleca după o lună, slabă și încercănată, cu o rețetă scrisă în scârbă de un rezident plictisit.

Va muri rapid, „de bătrânețe”, fără să aibă habar ca a plecat din spital cu vreo trei bacterii, numai bune să o pună la pământ definitiv.

În timpul ăsta, la nici 800 de km, undeva în vest, un domn elegant este așteptat la 7 dimineață, în holul clinicii, de Profesor. Îl conduce în salonul lui. Doar al lui. Îi explică, din nou, procedura. Are întrebări? La ora 9 va începe operația. La 8.50 doi vlăjgani îl ajută să se așeze pe targă. Asistenta îi pune branula cu infinită grijă. La ora amiezii e în salon.

Vrea să se uite la TV? Zilnic i se schimbă așternutul și prosoapele și cămașa de noapte și lenjeria de unică folosință. A curs un pic de sânge pe lângă tubul de dren. O armată se pune în mișcare, este pansat, aranjat, este liniștit, nu s-a întâmplat nimic…

Seara apare infirmiera cu meniul de a doua zi. Are numele lui sus, în colțul foii. Totul e scris cu litere mari, poate nu are ochelarii la el. Sunt trei variante, ce ar prefera domnul să mănânce mâine? Mâncarea îi e adusă în farfurii de porțelan, e caldă și atât de gustoasă! Și multă. Poate prea multă. Profesorul e zilnic la el, uneori apare și seara, când nici nu se așteaptă, totul ok? Pleacă acasă după patru zile, însoțit de urări de bine și zâmbete, vă așteptăm la control, totul va fi bine.

Și pentru că personajele trebuie să poarte un nume, pe domnul elegant îl poate chema Pierre, Helmuth sau Mathias. Pe bătrânica mea o cheamă România. Umilita, deznădăjduita și ignorata mea Românie.

Lăsată în mizerie, uitată de fii și omorâtă de nepăsarea și nesimțirea noastră, a tuturor. Nu o merităm…

Adriana Stoicescu