Duminica încețoșată și răcoroasă a început pentru mine la ora 7:00, cu o cafea fierbinte băută pe fugă. În scurt timp este pornirea către codrii bătrâni ai pădurilor din Maramureș. Ion și Radu mă așteaptă în centrul satului Stâmbu-Băiuț și o luăm toți la pas către Vârful Rotunzii, sperând să ne umplem rucsacurile de hribe.
Trecem pe lângă bocșa care fumega precum o locomotivă veche și ne băgăm în pădurea împânzită de milioane de frunze uscate care fie au căzut, fie sunt pe cale să cadă. Foșnetul lor este precum o opera a unui compozitor celebru.
La nici 10 minute parcurse, Ion vede ceva mișcându-se în orizont și ne avertizează: „Stați bă, uitați-vă acolo! E o ciută.” Dar nici nu a terminat bine să zică asta că sălbăticiunea a țopăit, făcându-se nevăzută într-o clipită. Ne continuăm traseul, iar după încă vreo 300 de metri mergând pe versant, începem să găsim ciuperci. Erau mai frumoase ca orice. Luceau datorită brumei încălzită de soare și se făceau observate greu printre frunzele veștejite.
După vreo două ore de umblat, rucsacurile aproape că ni s-au umplut, dar a apărut și oboseala și mai ales, setea. Deoarece nici unul nu ne-am gândit să punem o sticlă cu apă blestemată, sau mai bine, o sticlă de bere. Salvarea noastră a fost un izvoraș, sfârâia din el un fir de apă mai rece ca gheața, dar era perfectă pentru a ne uda puțin gura. Mai avem puțin și suntem în Vârful Rotunzii, aproape de vechia carieră de piatră. Traseul este mult mai îngreunat față de ultima dată când l-am parcurs, deoarece în toamna trecută au fost acele vânturi afurisite care au pus la pământ o mulțime de copaci.
Atinși de foame, parcă mirosul hribelor din rucsacuri ne împingea să mergem mai repede acasă, doar pentru a le putea curăța și pune în tigaia încinsă. Cu usturoi, cu o mămăliguță era tot ce ne doream în acel moment, dar mai aveam puțin de parcurs și apoi urma drumul de întoarcere.
Ne întâlnim și cu alți căutători, eram chiar în vârf. Aveai și eu câteva kilograme, asta ne face să ne bucurăm deoarece eram siguri că vom mai găsi și noi până ce ne vom întoarce acasă. Radu deja se lauda cu poze pe facebook cu hribele găsite. A venit din Cluj special pentru asta și uite-i visul că îi se împlinește.
Fericiți și bucuroși de realizarea noastră, e momentul să ne îndreptăm spre casă. Eram chiar lângă cabana pădurarilor din Cavnic și urma să coborâm spre Valea lui Mihai și de acolo să mergem fiecare înspre casele noastre. Ne aștepta în față încă un versant mare de urcat și vreo 4 kilometri de străbătut prin pădure.
Epuizați, ajungem acasă și plimbarea căutătorilor de hribe se termina în aproximativ 4 ore jumate în care am parcurs aproximativ 9 kilometri.
– Servicii de creare site web
