În seara de 4 martie 1977, cu puțin timp înainte de cutremur, românii se uitau la televizor.
Era o seară obișnuită de început de primăvară. Telejurnalul adunase în fața ecranelor milioane de privitori. Ediția zilei începea cu imagini sosite din Africa: vizita oficială a președintelui Nicolae Ceaușescu, alături de Elena Ceaușescu, în mai multe țări de pe continentul african. Se transmiteau știri și comentarii despre călătoria din Nigeria, care încheia noul periplu diplomatic.
În alte case, televizorul era deja pe programul de seară. Unii urmăreau filmul bulgar „Dulce și amar”. Alții așteptau transmisia operei „Norma”, preluată de la Scala din Milano. În București, sălile de teatru și cinematografele erau pline. Restaurantele fremătau. Oamenii ieșiseră la plimbare, fără să știe că în mai puțin de un minut viața lor avea să se împartă în „înainte” și „după”.
La ora 21:22:22, pământul a început să se miște.
Nu ca un simplu cutremur scurt și superficial. Ci ca o ruptură adâncă, violentă, venită din Vrancea, de la peste 90 de kilometri adâncime. Magnitudinea: 7,4 pe scara Richter. Durata: aproximativ 55 de secunde. Dar pentru cei care au trăit acele clipe, timpul s-a dilatat.
„Cerul a crăpat brusc, de parcă ar urma să se frângă în două”, aveau să spună martorii. Se auzeau detunături îndepărtate, ca un tunet continuu care nu se mai oprea. Blocurile începeau să se legene, apoi să se frângă. Pereții trosneau. Mobilierul se răsturna. Oamenii țipau.
În București, orașul cel mai lovit, clădiri întregi s-au prăbușit în câteva secunde. Blocuri construite înainte de război, vulnerabile, au cedat sub forța mișcării seismice. Printre ele, imobile de pe bulevardul Magheru, din zona Universitate, din cartierele vechi. În alte orașe – Zimnicea, Craiova, Ploiești – distrugerile au fost majore.
Bilanțul oficial avea să vorbească despre peste 1.500 de morți, dintre care majoritatea în Capitală. Mii de răniți. Zeci de mii de locuințe distruse sau grav avariate.
În acea noapte, România nu a mai dormit.
Oamenii au ieșit pe străzi în pijamale, cu copii în brațe, cu pături pe umeri. Sirenele ambulanțelor și ale pompierilor au umplut orașele. Se săpa cu mâinile goale printre moloz. Se ascultau strigăte venind de sub dărâmături. Se aprindeau faruri de mașini pentru a lumina ruinele.
Cutremurul din 4 martie 1977 nu a fost doar o tragedie naturală. A fost un moment de cotitură. A scos la iveală vulnerabilitatea clădirilor, limitele sistemului de intervenție, fragilitatea orașelor construite fără norme antiseismice moderne. A schimbat legislația în construcții. A redesenat cartiere. A lăsat goluri în mii de familii.
Pentru cei care l-au trăit, ora 21:22:22 nu este doar o oră. Este sunetul unui pământ care se rupe. Este imaginea unui bloc care cade în câteva secunde. Este tăcerea grea de după. Și este amintirea celor 55 de secunde care au schimbat România pentru totdeauna. (preluare facebook – Minunății și curiozități din lumea întreagă)
– Servicii de creare site web
