Remember – Cum am trăit Revoluția sau ce o fi fost în ’89 (2)

Dar să revenim la vizita primului președinte al României la mina noastră. După anunțarea vizitei, încet, încet s-a renunțat la activitatea de producţie, toată suflarea concentrându-se pe pregătirile necesare ca unitatea să iasă bine din această încercare. S-a lucrat o săptămână cu tot efectivul la curățenie pe tunel și în incintă, s-au betonat anumite trasee, s-au plantat copacii pe o coasta ce arăta sinistru, s-a vopsit tot ce se putea, etc.

Au venit apoi cei care se ocupau cu protecția „celui mai iubit fiu al poporului” ca să fixeze traseul, posturile de pază, oamenii care vor intra în contact direct cu președintele. Alți specialiști s-au interesat dacă în frontul de lucru din mină pe care urma să-l viziteze președintele, furtunurile pentru aer comprimat sunt sigure și nu pot să explodeze în timpul operațiilor care se efectuează. M-am dus cu ei în mină să verifice, dar n-au fost mulțumiți de ce le-am spus eu și muncitorii din front, așa că au dat ordin să fie aduse altele de la un șantier din țară, care rezistau la o presiune dublă față de cea pe care o aveam noi în coloana de aer comprimat.

Știam cu precizie zonele din tunel unde susținerea tavanului și a pereților era deficitară, așa că au cerut ca se lucreze zi și noapte până ce traseul va fi în siguranță deplină.

M-am apropiat de unul din cei care erau cu paza și protecția și am aflat ce măsuri extraordinare de securitate se iau în cadrul acestor vizite. Am rămas uluit când mi-a spus că întreg traseul e împânzit de trupe special pregătite pentru a face față la astfel de misiuni. La intrarea în tunel a fost montată o cabină în care se afla un telefon special pentru președinte.

Pe platoul de la intrare au fost aduse utilaje sofisticate de la alte unități din țară, însoțite de manevranți, pentru că ai noștri n-au văzut niciodată asemenea tehnică de lucru, darămite să știe să o folosească. Nu mai insist asupra detaliilor. Totul a fost în regulă, Nicolae și Elena Ceaușescu au venit să ne vadă, au intrat cu ARO din dotare în tunelul rutier (cea mai mare lucrare subterană de acest gen din mineritul românesc), au fost mulţumiţi de ceea ce au văzut, ne-au făcut câteva recomandări la ieșire.

Mi-a rămas în minte cea făcută de Elena Ceaușescu, „savanta de renume mondial”, care, văzând cantitatea mare de steril care se evacua în urma împușcării frontului de lucru, a întrebat ce facem cu el. I s-a spus că se depozitează pe halda de la suprafață, dar ea n-a fost mulțumită, așa că a trasat sarcină ministrului minelor, șefilor din centrală și din unitatea noastră, să-i găsească o utilitate în cel mai scurt termen. A insistat să fie anunțată atunci când se va găsi soluția cea mai eficientă. După ce ministrul și tot felul de directori au prezentat utilajele expuse, graficele cu indicatorii obținuți și cu cei pe care urma să-i atingem în viitor, președintele a venit să ne salute și să dea mâna cu noi. Noi, eram cei care stăteam încolonaţi frumos, îmbrăcaţi în echipament de lucru abia ridicat de la magazie.

Cum locul meu fixat în dispozitiv era în primul rând, când a ajuns în dreptul meu, Nicolae Ceaușescu mi-a întins mâna, iar eu nu l-am refuzat, i-am strâns-o, tovărășește. Bănuiesc că și el s-a simţit mândru de această întâmplare simplă. Era și o fotografie cu acest moment, care circula prin unitate la câteva zile după consumarea evenimentului, dar n-am avut inspiraţia să o păstrez. Uite așa trece istoria pe lângă noi și nu lăsăm urme care să ne certifice implicarea în anumite evenimente importante. Mă rog, atâta cât a fost.

Nu s-a întâmplat nimic până ce s-a făcut ziuă. Teroriștii n-au ajuns niciodată la obiectiv ca să-l cucerească sau să-l arunce în aer. Eram în ajunul Crăciunului, dar, chiar dacă ne aflam la peste o mie de metri altitudine, era o zi de primăvară timpurie. Zăpada puțină care a căzut în timpul nopții s-a topit în câteva ceasuri. Am luat micul dejun pregătit de cei de la stație, după care am ieșit afară să ne bucurăm de frumusețea locului. N-am lăsat pe nimeni la posturile de pază stabilite, dar câțiva și-au luat armele cu ei pentru orice eventualitate.

„Pescarul” continua să susțină că trebuie să fim precauți pentru că „dușmanii” pot să apară în orice moment. Susținea în continuare că mașina pe care a observat-o noaptea trecută nu avea ce căuta în peisaj, așa că ne putem aștepta la surprize. Nu l-am contrazis nici acum, dar ceilalți au început să facă glume pe seama lui. După o vreme ne-am întors la stație cu gândul să ne pregătim de plecare. Numai că a trecut ora stabilită pentru venirea schimbului, însă telescaunul nu s-a mișcat deloc de la sosirea noastră. Am sunat la mină dar cei de acolo susțineau că ei nu au nicio putere să intervină, acțiunea fiind coordonată de către cei care au preluat conducerea orășelului.

Pentru orice eventualitate, mi-am testat colegii în legătură cu posibilitatea de a ne petrece primul Crăciun Liber, cum se spunea la televizor, în vârful muntelui. Șeful stației ne-a spus că nu trebuie să ne facem griji pentru că și aici vom împodobi un brad, vom colinda, vom avea ce mânca și ce bea, ei fiind pregătiți dinainte. N-a trebuit să mă lupt ca să-i conving, deoarece au înțeles și au acceptat situația. Dar, când să începem pregătirile, am auzit zgomotul specific făcut la pornire de cablul și rolele telescaunului. Au sunat de jos și ne-au spus că în câteva minute va începe îmbarcarea personalului care a venit să ne înlocuiască. Erau veseli, bine dispuși, puși pe distracție, semn că au început să sărbătorească din timp Nașterea Domnului. Îi cunoșteam pe majoritatea dintre ei din oraș, chiar dacă erau de la altă mină. I-am predat armamentul și muniția celui care făcea pe comandantul, după care am coborât la bază, unde ne aștepta un autobuz.

Am ajuns acasă în jurul orei 20, după ce primul val de colindători își făcuse prezența. N-au fost probleme, au venit alții, pentru că în noaptea aceea istorică nu cred să fi existat vreun român responsabil care să fi închis ochii…

Epilog

La începutul anului 1990, lucrurile s-au precipitat în capitala României. Opoziţia, abia înfiripată, a început să-și facă de cap. Cel puţin așa ni se spunea și arăta la televizor. Clasa muncitoare s-a decis să sară în ajutorul Puterii, cu toate că aceasta nu prea avea nevoie de așa ceva. Normal, printre primii chemaţi am fost noi, minerii. Așa că n-am prea stat pe gânduri și ne-am luat tălpășiţa către București, că vorba aia, ordinul se execută nu se discută. Trebuia să susţinem tânăra democraţie care era, de fapt, cea veche.

Am fost printre cei „selecţionaţi” să facă parte din lotul lărgit care abia a încăput în autobuzul cu care am pornit la drum. Nu aveam o misiune specială, totul era până la urmă o acţiune de imagine, menită să arate ţării că toate categoriile sociale sunt alături de iubiţii conducători. Unul dintre noi trebuia desemnat să citească un mesaj de solidaritate atunci când președintele interimar al României ne va primi în Palatul Victoria. Printre noi erau câţiva ortaci de la minele din cadrul centralei, care deja și-au intrat foarte serios în rol. Așa se explică de ce, până la urmă, am fost eliminat din competiţie. Pe drum am fost desemnat să citesc „importantul” mesaj adresat lui Ion Iliescu. De la mina noastră eram doar trei „tovarăși”, absolut dezinteresaţi de ce se întâmplă în jur. Nu am intervenit niciunul în jocurile care se făceau la vedere. Nici nu aveam pentru ce.

Am ajuns în Capitală cam pe la ora nouă. După o scurtă dezmorţire pe platou, am fost preluaţi de Dan Iosif, revoluţionarul pe care îl cunoșteam de la televizor. Ne-a cerut să-l tutuim, să-i spunem Ioșka, declarându-se ardelean din Brașov. Și sigur era ardelean din moment ce purta în picioare o pereche de ghete „Clujeana”, ne înșiretate. Probabil că n-a avut timp din cauza dușmanilor revoluţiei care erau peste tot. Ioșka a fost primul care ne-a pus în temă cu ceea ce se întâmpla în București. Am rămas cu gura căscată atunci când ne-a povestit „dedesubturile” legate de acţiunea de salvare a liderului ţărănist Ion Raţiu de către premierul Petre Roman. Cel care s-a dus cu TAB-ul după el, altfel risca să fie linșat de mulţimea dezlănţuită.

Am îndrăznit să-l întreb: „Ioșka, dar chiar aţi găsit tiparniţa de dolari la sediul PNŢ?”. S-a uitat lung la mine și mi-a spus ca să-l audă toţi: „Parcă numai tiparniţă… Mă, ăștia sunt daţi dracului. Am găsit arme, droguri, bani falși și materiale de propagandă”. Domnule, m-a convins. Nici nu se putea altfel.

Am stat câteva ore în poziţia de așteptare. Ioșka ne-a promis că vine după noi atunci când șeful ne va putea primi: „A fost anunţat deja, știe că sunteţi aici. Mă, abia așteaptă să vă vadă că îi sunt tare dragi maramureșenii. Mă, el este pe jumătate din Rozavlea voastră”.

Între timp am fost anunţat că ar fi bine să scap de emoţii, deoarece mesajul către președinte va fi citit de altcineva. Un coleg de la Mina Baia Sprie, care pe parcursul călătoriei a făcut tot posibilul să se erijeze în liderul nostru. Era, la bază, bucătar sau frizer, ceva de genul ăsta, și avea un nume de regăţean. Nu mi-l mai amintesc. Scăpat de griji, m-am decis să-l caut pe colegul meu de muncă, Ș.K. , geologul uns subsecretar de stat de către Gelu Voican Voiculescu. Și acesta a fost prin anii 70-80 pe la mina Șuior în practică cu studenţii de la Facultatea de Geologie din București.

Tot cu Ioșka am avut noroc. M-a luat și m-a dus direct la biroul-dormitor al colegului. Îi spun dormitor pentru că amicul cam pe acolo dormea. Mi-a și arătat un fel de banchetă prevăzută cu două pături și o pernă. Sub pernă am văzut un toc din piele în care se odihnea un revolver. „Toţi membrii Guvernului am primit arme, cu toate că nu știu la ce ne folosesc. Tu (așa obișnuia să se adreseze), sunt tot felul de oameni pe aici, dar nu cred că au puterea să ne facă vreun rău. Eu spun că se exagerează”. Printre altele mi-a povestit că a primit o locuinţă de serviciu pe care va trebui să o amenajeze. Poate va apela la noi, să-i trimitem o echipă de zugravi și instalatori, că în sudiști nu prea are încredere.

Din păcate, prietenul și colegul meu a avut un destin ciudat, cu toate că și l-a făurit singur, cu bună știinţă. În octombrie 1997 a fost condamnat la 18 ani de închisoare pentru crimă de trădare de ţară prin transmitere de secrete, respectiv spionaj economic. Graţiat ulterior de președintele Emil Constantinescu, geolog și el, făptuitorul a primit rezidenţă în Canada și, din când în când, în Ungaria. A fost acuzat că a furnizat unor servicii străine un important fond de documente secrete privind resursele minerale strategice ale României, unele cu referire directă la zăcământul de la Roșia Montană.

Între timp am fost anunţaţi că ne primește președintele Iliescu. Ne-a întâmpinat cu multă căldură. În sală era un balamuc de nedescris. Când am intrat, Ion Iliescu se întreţinea, în picioare, cu Vasile Deac Moșu, primarul din Bogdan Vodă. Probabil că vorbeau tot despre statuia ecvestră a voievodului Bogdan… La un capăt al mesei (cea mai lungă pe care am văzut-o vreodată) stătea Laszlo Tokes. Am discutat cu el câteva momente. Personal, mă uitam la el ca la un erou. Unul dintre noi l-a invitat să vină de Paști în Baia Mare și Baia Sprie. S-a uitat în agendă, a constatat că are un program prea încărcat, dar n-a refuzat invitaţia.

N-a venit pe la noi, ne-a păcălit. Între timp eroul meu a devenit politician, așa că minciuna a devenit o obișnuință, că nu era să se lase mai prejos decât ceilalți. În cele din urmă Iliescu și-a făcut timp și de noi. A venit și a dat mâna cu fiecare. La terminarea întâlnirii am zăbovit prin preajma lui și chiar am schimbat câteva vorbe împreună. La despărţire m-a bătut pe umeri și mai că m-a îmbrăţișat.

Nici pe el n-am putut să-l refuz…

Grigore Ciascai

Remember – Cum am trăit Revoluția sau ce o fi fost în ’89 (1)