Un fel de „revoluție” am trăit și noi cei de la Mina Șuior în decembrie ’89. În săptămâna dinaintea evenimente din 22 decembrie, de la Radio Europa Liberă eram la curent cu ce se întâmpla la Timișoara și București, chiar dacă, nu de puține ori, prezentarea era denaturată, cu exagerări și scăpări impardonabile.
Important era că țara se mișca în tot mai multe locuri și explozia finală nu putea întârzia la infinit, indiferent de măsurile pe care conducătorii comuniștii le-ar fi luat pentru înăbușirea revoltei. Printre acestea a fost și o directivă transmisă la sediile județene de partid în vederea pregătirii muncitorilor pentru a interveni în cazul în care „elementele dușmănoase” ar fi organizat acțiuni de protest în teritoriu. Cei de la „județeana” noastră de partid au considerat că personalul din unitățile miniere trebuie să fie înarmat cu bâte, cozi de securi și lopeți, astfel încât să poată dispersa protestatarii ce s-ar putea aduna în centrul reședință de județ sau în alte orașe.
În 20 decembrie, când am ieșit din schimbul doi, am fost așteptați la intrarea în mină de întreaga conducere a unității, alături de care se aflau secretarul de partid, ales în funcție în urmă cu o lună, și câțiva tovarăși de la județeană. Au chemat cadrele tehnice la o scurtă discuție informativă, după care ne-au spus să adunăm oamenii în sala de ședință de la etajul trei al grupului social. Directorul a repetat „placa” ce s-a pus toată ziua la radio și televizor, în care se vorbea despre dușmanii poporului, despre agenturile străine, despre ungurii conduși de Laszlo Tokes care vor să unească Ardealul cu Ungaria.
Firește, noi trebuia să fim vigilenți și în caz de necesitate să tăbărâm cu bâtele asupra celor care destabilizează republica noastră înfloritoare. Până atunci ni s-a spus să fim atenți la tot ce se întâmplă în unitate, dar și acasă, iar dacă observăm ceva să anunțăm patrulele civile și militare care vor sta permanent pe străzile localităților.
În 22 decembrie, dimineața, am umblat prin orașul aflat sub stare de asediu, cu patrule peste tot, care vegheau ca să fie respectată decizia venită de la centru privind interzicerea cetățenilor să se adune în grupuri mai mari de cinci persoane. Am venit acasă și mă pregăteam să merg în stația de unde urma să iau autobuzul care ne ducea la mină. Deodată au apărut pe ecranul televizorului Mircea Dinescu și Ion Caramitru cu celebra frază „fraților am învins, dictatorul a fugit…”. M-am uitat în stradă unde mi s-a părut că toți oamenii se îndreaptă spre centrul orașului. M-am dus în stație și le-am spus colegilor că nu mai mergem la mină, așteptăm până mâine să vedem cum vor evolua lucrurile, așa că am luat-o și noi spre Palatul Administrativ.
A doua zi la amiază am mers la Șuior. Nimeni n-a intrat în subteran nici pe schimbul unu, așa că s-a instituit un program special. M-au chemat la conducere și mi s-a spus că voi rămâne până a doua zi în unitate pentru a pune în aplicare planul de apărare a unității. Am zâmbit la auzul acestor inepții, dar imediat un maior de la gărzile patriotice mi-a atras atenția că treaba e foarte serioasă pentru că s-au constituit deja grupuri de teroriști care vor să atace diferite obiective industriale din județ, minele fiind considerate puncte strategice deosebit de importante. Cu atât mai mult mina noastră care are un tunel rutier în care se poate adăposti orice tehnică de luptă.
Apoi, de la comitetul de inițiativă care a preluat conducerea județului ni s-a transmis că în sarcina noastră se află și apărarea releului de televiziune din apropiere, un obiectiv despre care se „știa sigur” că este în vizorul securiștilor teroriști. „Așa că lasă domnule zâmbetele pentru alte ocazii, că aici avem de rezolvat probleme deosebit de importante”, mi-a spus maiorul cu eșarfa tricoloră pe mâneca mantalei. M-au instruit câteva minute, după care au plecat de la mină lăsându-mă cu peste o sută de muncitori pe cap. Din oră în oră trebuia să raportez situația din incintă. Era un televizor în sala de ședințe și urmăream și noi „revoluția în direct”.
Mai spre seară, jumătate din efectivul de apărători ai Revoluție era beat, unii dormeau pe bănci, alți cântau sau colindau. La poarta de intrare în incintă aveam o grupă de intervenție care nu lăsa pe nimeni să pătrundă în perimetru. Prin incintă patrulau alți muncitori, dar după ce s-a întunecat s-au retras în vestiare și s-au apucat de băut. Pe la ora 22 am fost anunțat că s-au primit informații în legătură cu iminenta atacare a releului de televiziune. Mi s-a spus că în acest sens s-a constituit un grup de trei securiști înarmați, care ar fi pornit deja din Borșa sau Sighetu Marmație spre țintă. Am primit „ordin” să alcătuiesc o grupă formată din 12 muncitori cu care urma să plec la releu în cursul nopții.
În sediul rezervat gărzilor patriotice aveam echipament și armament (pistoale, automate și puști mitralieră), dar nu era muniție. Urma să ne fie adusă muniția aferentă în cel mai scurt timp din oraș, după care trebuia să mergem la telescaun și să urcăm la releu. Se îngroașă gluma mi-am zis, așa că m-am dus să văd cam pe cine mă pot baza pentru importanta misiune care urma să o îndeplinim. Am ales „comandoul” din rândul celor care n-au consumat alcool și i-am rugat să se abțină până ce plecăm pentru că nu va fi o misiune ușoară. Ne-am retras într-un birou și le-am spus despre ce e vorba, atrăgându-le atenția că partea cea mai dificilă este urcatul cu telescaunul, deoarece este noapte, e ceață, chiciură și foarte frig la altitudine. În plus urcarea și coborârea se face din mers, mișcările ne vor fi îngreunate de hainele groase, alimente, arme și, mai ales, de lăzile cu muniție. Le-am cerut celor care nu se simt în stare să facă față situației să renunțe acum ca să am timp să-i înlocuiesc. Niciunul dintre ei nu a vrut să renunțe, așa că i-am lăsat să se odihnească până ce vom pleca, nu înainte de a le spune să sune și să anunțe familiile că nu vor ajunge acasă decât, cel mai probabil, în ajunul Crăciunului.
Puțin după miezul nopții mi s-a telefonat că un ARO și un microbuz au intrat în incintă. Erau patru persoane cu pistoalele mitralieră purtate la piept și, evident, cu eșarfe tricolore pe braț, care ne-au adus patru lăzi cu muniție pentru cele zece kalashnikov-uri și două puști mitralieră pe care le ridicasem deja din camera gărzilor patriotice. Nu-l cunoșteam decât pe unul dintre cei patru aducători de muniție. Era un tânăr cam trecut din orașul de care aparținea mina, despre care știam sigur că n-a prea lucrat pe nicăieri de mai multă vreme. Avea părul lung, neîngrijit, barbă dezordonată de pustnic ascet din pustiu, unde nu se intră prea des în contact cu apa. Prin oraș să dădea pictor sau sculptor, dar nimeni nu i-a văzut vreodată „creațiile”. Din primăvară până-n toamnă stătea într-o baracă din bolțari acoperită cu tablă, rămasă de pe vremea când s-a construit pista de schi și instalația de telescaun.
Îl cunoșteam din oraș ca tot omul, dar am început să ne salutăm după ce a apărut tot mai des în blocul unde locuiam la vremea respectivă. „Artistul” a cucerit o tânără femeie din scara noastră, căsătorită cu un șofer ce nu prea stătea pe acasă fiind mai mereu plecat în cursă. Tânăra, slabă, înaltă și uscată era moartă după „artist”, așa că n-a durat mult până ce l-a adus acasă atunci când soțul era plecat pe șoselele patriei. Stăteau cu zilele în baraca de la poalele pârtiei fără să-le pese de nimic. Îmi povestea că a devenit muza de inspirație pentru „artistul” care a umplut pânzele cu trupul și chipul ei. I-am recomandat să-i ceară să o și sculpteze, spunându-i că nu va risipi mult lemn, având în vedere dimensiunile corpului său. Povestea de iubire s-a terminat brusc după ce șoferul a aflat ce se întâmplă între cei doi și, împreună cu niște colegi de muncă, i-a administrat o bătaie soră cu moartea, avertizându-l că în cazul în care nu se oprește nici după această corecție, a doua oară sigur nu va mai putea ține vreodată pensula sau dalta în mâinile sale. Probabil că teama de-a nu mai putea crea în domeniul păstorit de zeul Apollo a fost mai puternică decât dragostea, așa că a renunțat la năbădăioasa mea vecină.
Acum mă uitam la el și nu pricepeam cine a fost cel (sau cei), care i-au încredințat misiunea asta importantă, dacă ne gândim că era vorba de arme și muniție de război care, indiferent de situație, aveau un regim special. Unde mai pui că nici ceilalți trei însoțitori ai „artistului” nu prezentau mai multă încredere. I-am întrebat cum de au fost aleși ei să aducă muniția, adăugând că sigur au fost mai mulți doritori pentru această misiune. Mi-au spus că ei fac parte din comitetul revoluționar care s-a ales în după-amiaza acelei zile, având misiunea să conducă orașul până ce situația se va îndrepta. Când am auzit cine sunt cei desemnați în principalele funcții m-am gândit că își bat joc de mine, dar mi-am stăpânit mirarea lăsând impresia că sunt indiferent. Apoi mi-au spus câte probleme au apărut în ultimele ore în orășel, mai ales în domeniul aprovizionării populației cu alimente, având în vedere că sărbătorile băteau la ușă iar stocurile erau insuficiente.
Vinovatul principal pentru situația existentă nu putea fi decât primarul comunist pe care comitetul revoluționar l-a și destituit din funcție sechestrându-l în incinta clădirii inclusă pe lista monumentelor istorice. „Ca să simtă populația că acestea sunt primele sărbători libere, am decis să împărțim oamenilor făina pe care am găsit-o în depozit. Primarul s-a împotrivit, spunând că stocul de făină este destinat fabricii de pâine și a fost calculat ca să ajungă până în 7 ianuarie. Dacă dăm făina la consum, a doua zi după Crăciun nu vom mai avea din ce să facem pâine și oamenii se vor revolta. E limpede că a vrut să ne încurce încă din start, așa că l-am destituit imediat. Mâine trimitem mașinile de la aprovizionare în Baia Mare și refacem stocul de făină, că acum toate sunt ale poporului”, a cuvântat „artistul”.
Le-am spus că e deja târziu și ar fi bine ca noi să plecăm spre releu. Am insistat să ni se spună cine și când ne va schimba. Mi-a dat asigurări că mâine, la ora 13, va veni o grupă de la cealaltă mină și noi vom fi transportați în oraș. Nu i-am crezut, dar nu aveam altă alternativă așa că ne-am urcat în ARO și în microbuz și am pornit spre stația de îmbarcare de la telescaun.
Erau în jur de zero grade afară, dar vântul, ceața și chiciura din zona pârtiei creau senzația că e mult mai frig. Revoluționari din comitet au plecat la vale și noi ne-am pregătit de urcare. Am mai făcut un mic instructaj, ajutat de omul care deservea telescaunul. Am decis să urc primul, urmând să-i ajut să coboare din telescaun când vom ajunge sus. Am luat una din cele patru lăzi cu muniție, celelalte repartizându-le la trei colegi care au mai folosit telescaunul, inclusiv iarna când veneau la schi. Le-am cerut să vorbească între ei ca să nu adoarmă și să cadă în timpul transportului. N-au fost probleme deosebite, așa că după vreo 20 de minute am bătut la poarta releului și am fost bine primiți de personalul de acolo. Șeful stației știa de misiunea noastră și ne-a așteptat cu ceai fierbinte și pâine prăjită. Am stabilit împreună două puncte permanente de supraveghere în partea de sud a clădirii pentru că numai pe acolo s-ar fi putut apropia cineva de obiectiv, iar pe celelalte laturi urma să se facă verificări de patru ori pe oră.
L-am întrebat pe șeful stației dacă toată nebunia asta are vreun suport logic, sau cineva își bate joc de noi trimițându-ne aiurea în vârful muntelui. „Mi-e greu să mă pronunț de teamă să nu greșesc și apoi să-mi pară rău toată viața. Ne-am uitat încontinuu la televiziune română, dar și la cele din vecini. Nu cred că poate cineva înțelege ce se întâmplă de fapt în București și în orașele mari. Mereu sunt anunțuri despre teroriști și forțele rămase fidele lui Ceaușescu, despre lacuri de acumulare otrăvite, despre avioane care au adus în țară trupe din alte țări, despre luptele grele care se duc între armată și contrarevoluționari. E o nebunie generalizată din care, deocamdată, nu se știe când și cum vom ieși. Îmi vine greu să cred că ar putea fi cineva interesat de releul nostru, devreme ce televiziunea centrală e în mâinile revoluționarilor și e apărată de armată. E adevărat că acoperim o suprafață mare din această parte de țară și, dacă stația ar fi scoasă din funcțiune, populația n-ar mai putea recepționa emisiile. Nu, nu știu ce să zic. Pare mai degrabă o aiureală toată povestea asta, dar, în același timp, poate fi real și scenariul vehiculat de noua conducere a județului. Așa că eu zic să ne vedem de treabă dacă tot suntem aici. O să treacă noaptea și mâine poate vom afla mai multe”, a încheiat șeful stației.
În stație era cald și plăcut. Erau televizoare amplasate peste tot și puteam vedea foarte bine desfășurarea „revoluției”. În jurul orei patru a început să ningă lin, cu fulgi mari. Unul dintre posturile de observație era afară, pe un balcon mic. Învelit într-o pătură stătea de planton un strungar care lăsase atelierul de la suprafață pentru cel din subteran, unde avea salariul mult mai mare. Locuia cu mine în bloc și m-a rugat să-l ajut să intre în mină pentru că se descurca greu cu banii. Era pescar înrăit și de fiecare dată când venea cu traista plină trecea și pe la mine să o mai ușureze. Acum stătea pe burtă, cu binoclul la ochi și pușca mitralieră așezată pe crăcane, supraveghind cu atenție zona. Am zâmbit și am dat să plec spre celălalt post, când mi-a spus că de o jumătate de oră urmărește farurile unei mașini care, fără dubii, urcă spre noi. „La început cred că era pe drumul principal și mergea spre Cavnic. Apoi am observat că s-a întors spre Baia Sprie și din nou spre Cavnic. E clar că urcă pe un drum care vine spre noi pentru că farurile sunt din ce în ce mai puternice. După părerea mea vor fi foarte aproape de noi în câteva minute, dar vor sosi mai târziu pentru că trebuie să urce vreo cinci kilometri pe jos”, mi-a spus aproape în șoaptă. Nu l-am contrazis, omul își intrase în rol, așa că ar fi fost păcat să-i întrerup jocul spunându-i că eu nu cred ce crede el. L-am lăsat în ninsoare să urmărească mai departe mișcările „securiștilor” imaginari din raza lui de observație.
La televizor se dădeau știri despre cuplul de tirani care, după ce a fost arestat în zona municipiului Târgoviște, va fi judecat, cel mai probabil în ziua de Crăciun. Atunci nu credeam că îi vor executa atât de repede, mă gândeam că îi vor ține în viață să dea explicații pentru tot ce au făcut. Închisoarea pe viață mi se părea o variantă mult mai dură decât executarea la repezeală. Habar n-aveam pe atunci ce jocuri se făceau pentru preluarea puterii de către cei care se pregătiseră din vreme. Mă uitam la televizor, dar în minte îmi venea momentul în care cuplul prezidențial a vizitat mina noastră. Am fost anunțați cu aproape o lună înainte despre venirea conducătorului suprem, ca să avem timp să ne pregătim cum se cuvine. Eram ofițer de serviciu permanent pe unitate. Împreună cu alți doi colegi, acopeream schimburile doi și trei, dar și duminica, când nu era program normal. Supravegheam ce se întâmplă în subteran și la suprafață, fișa postului fiind plină de tot felul de atribuții.
Directorul minei era un om de o corectitudine rar întâlnită. Doctor inginer, venit de la Institutul de Cercetări, trăia, din păcate, într-o altă lume, paralelă cu cea reală. Fiecare își rezolva problemele după principiul marxist-leninist „de unde muncești, de acolo trebuie să și trăiești”, doar el visa la societatea ideală bazată pe valoare, respect, profesionalism și alte drăcovenii pe care nimeni nu dădea doi bani. În vreme ce alți șefi mâncau tot ce era mai bun la cantina minei, ba își mai duceau și acasă diferite produse, directorul, atunci când venea să vadă cum decurge servirea mesei de către personalul care intra în schimb, lua și el un pahar de lapte, după care scotea banii și îl plătea femeii care nici nu știa cum să procedeze în această situație. A murit sărac și bolnav în apartamentul pe care l-a primit de la stat în urmă cu câteva decenii, situat în unul dintre cele mai vechi blocuri din oraș.
După câteva discuții pe care le-am purtat întâmplător mi-a dat diferite materiale tehnice pe care să le rescriu într-un alt limbaj, mai accesibil, mai de citit cum s-ar spune. Se pare că i-a plăcut ce-am realizat din moment ce mi-a propus să scriu monografia minei pe care el o vedea un fel de combinație ciudată între o sumedenie de chestiuni tehnice, dar și întâmplări care au marcat profund personalul angajat al unității, de la înnămoliri la focuri endogene, gaze de toate soiurile, accidente ciudate soldate cu numeroase pierderi de vieții omenești. Mina nu avea practic istorie, exploatarea zăcământului începând pe la mijlocul anilor ’60 ai ultimului secol din mileniul trecut, așa că accentul trebuia pus pe întâmplările deosebite care s-au petrecut în acest perimetru. Subiectul m-a pasionat extraordinar de tare. Am început să lucrez foarte serios la el, adunându-mi materiale diverse, ca și cum aș fi lucrat la o teză de doctorat.
Din păcate, după o vreme, directorul nu s-a arătat a mai fi interesat de subiect, așa că și eu am abandonat documentarea. Și rău îmi pare că o bună parte din documentația adunată (fotografii, mărturii ale oamenilor, concluzii tehnice ale unor fenomene interesante, unice, procese verbale etc.) a dispărut, bună parte din neglijența mea. Asta e. S-a dus pentru totdeauna și va fi imposibil de reconstituit vreodată.
Grigore Ciascai
– Servicii de creare site web
