Citind Idiotul, devine imposibil să nu observ ceva care mă urmărește dincolo de paginile romanului: bărbații lui Dostoievski simt mult și nu se feresc să arate asta. Nu își ascund trăirile, nu le cosmetizează, nu le reduc la tăcere. Dimpotrivă, le spun cu voce tare, le expun, le transformă în mărturisiri. Vorbesc despre iubire, despre rușine, despre dorință, despre frică, despre umilință. Se dezvăluie în fața prietenilor, a dușmanilor, a femeilor pe care le iubesc, chiar și atunci când asta îi face vulnerabili.
Am avut senzația că, pentru ei, a simți intens și a spune ce simți nu este o slăbiciune, ci o necesitate. Nu își pun prea des problema dacă vor fi judecați sau dacă cineva va profita de deschiderea lor. Se aruncă în relații, în conflicte, în confesiuni, ca și cum interiorul lor ar fi prea plin pentru a rămâne ascuns.
Psihologic vorbind, aceste personaje par să aibă un contact direct cu propriile trăiri. Nu încearcă să le controleze sau să le reprime, ci le lasă să iasă, chiar dacă asta le aduce suferință. Riscul de a fi răniți este asumat, nu evitat.
Și atunci nu pot să nu mă întreb: ce s-a întâmplat cu oamenii de azi?
Privind în jur, am impresia că trăim într-o lume în care oamenii, mai ales bărbații, au învățat să tacă. Nu pentru că nu simt, ci pentru că au învățat că nu e bine să arate ce simt. Vulnerabilitatea pare riscantă, aproape periculoasă. Drept urmare, apar mecanismele de apărare: tăcerea, detașarea, ironia, autosuficiența. Emoțiile nu dispar, ci sunt împinse în interior, unde se transformă în tensiune, anxietate sau singurătate.
Astăzi, oamenii vorbesc mult, dar rar vorbesc despre lucrurile care contează cu adevărat. Spunem ce facem, nu ce simțim. Arătăm succesul, nu frica. Oamenii devin mai greu de citit nu pentru că sunt profunzi, ci pentru că se apără. Mulți nu vorbesc despre durerile lor nu din superficialitate, ci din frică: frica de a nu fi slabi, exploatați sau respinși.
Mi se pare că diferența dintre lumea lui Dostoievski și lumea noastră nu este că oamenii de atunci simțeau mai mult, ci că aveau mai puține mecanisme de apărare. Ei trăiau emoțiile la vedere, chiar cu prețul ridicolului sau al suferinței. Noi, în schimb, am devenit mai abili în a ne ascunde. Ne protejăm lumea interioară ca pe un secret, ca pe ceva ce nu trebuie expus.
Dar această protecție are un cost. Închizându-ne, devenim mai singuri. Ne ferim de ceilalți, dar ne îndepărtăm și de noi înșine. Dacă personajele lui Dostoievski suferă pentru că simt prea mult și spun prea mult, omul contemporan suferă pentru că simte mult și spune prea puțin.
Ce parte din noi am închis atunci când am decis că e mai sigur să nu mai spunem ce simțim?
Ne protejăm cu adevărat tăcând sau doar amânăm întâlnirea cu noi înșine?
Mai multe articole semnate de Ioana-Lorena Marchiș puteți găsi accesând următorul link:
https://www.facebook.com/profile.php?id=100087801557217
Psiholog Ioana-Lorena Marchis
– Servicii de creare site web
