În România, realitatea nu devine problemă decât în momentul în care nu mai poate fi ocolită. Ani la rând o ignorăm, o relativizăm, o pasăm dintr-o instituție în alta, până când ne lovește frontal. Abia atunci descoperim că „se impun măsuri”.
Podul de pe DJ171C, km 0+820, din localitatea Rogoz, este un exemplu dureros de clar. De cel puțin cinci ani, starea lui de degradare a fost vizibilă cu ochiul liber. Nu a fost un secret. A fost semnalată de cetățeni, reclamată în spațiul public, prezentată de instituții de presă locale. Nu vorbim despre o fisură apărută peste noapte, ci despre un proces lent, previzibil, documentat.
Și totuși, ani de zile nu s-a întâmplat nimic.
Astăzi, Comitetul Județean pentru Situații de Urgență Maramureș, condus de prefectul Florian-Valeriu Sălăjeanu, decide – prin Hotărârea nr. 7/2026 – restricționarea traficului pe acest pod. Motivele sunt clare și grave: stare de degradare accentuată, stare tehnică critică, risc privind stabilitatea structurii și siguranța circulației. Avem rapoarte, note de constatare, expertiză tehnică. Toate justifică decizia.
Dar întrebarea esențială nu este de ce s-au impus restricțiile, ci de ce s-a ajuns aici.
În cei cinci ani în care problema a fost cunoscută, se putea face o expertiză la timp. Se putea identifica o soluție tehnică. Se putea bugeta o reparație sau măcar un proiect pentru un pod nou. Se putea acționa preventiv. Astăzi, soluția este una de avarie: limită de 3,5 tone, viteză maximă de 20 km/h, interdicție de oprire și promisiunea că „s-au inițiat demersuri” pentru alocarea fondurilor necesare.
Cu alte cuvinte, mai întâi restricționăm viața comunității și abia apoi căutăm soluții.
Aceasta este, din păcate, o constantă a administrației românești: reacția în locul prevenției. Așteptăm ca situațiile să devină „urâte, dificile”, ca riscul să fie iminent, ca presiunea să fie maximă. Abia atunci realitatea devine vizibilă și urgentă.
Podul de la Rogoz nu este doar o structură din beton și metal. Este simbolul unei mentalități administrative care funcționează pe principiul „merge și așa” până când nu mai merge deloc. Este dovada că avertismentele cetățenilor și ale presei nu cântăresc suficient, atâta timp cât nu există o criză oficial declarată.
Trăim în România și, din păcate, asta ne ocupă tot timpul. Nu lipsa banilor este mereu problema, ci lipsa viziunii, a responsabilității și a reflexului de a acționa înainte ca pericolul să devină realitate.
Podul de la Rogoz nu a cedat încă. Dar a trebuit să ajungă în stare critică pentru a fi, în sfârșit, luat în serios. Iar asta spune mai multe despre felul în care ne administrăm drumurile – și viitorul – decât orice raport tehnic.
Andrei BUDA
– Servicii de creare site web
