Noaptea urmează să se termine şi se aprind primele lumini ale zorilor, când femeile pornesc la drum spre mormântul lui Isus. Înaintează nesigure, rătăcite, cu inima sfâşiată de durere pentru acea moarte care îl luase pe Cel Iubit. Dar, ajungând la acel loc şi văzând mormântul gol, schimbă direcţia, schimbă drumul; părăsesc mormântul şi aleargă să le vestească discipolilor un parcurs nou: Isus a înviat şi îi aşteaptă în Galileea. În viaţa acestor femei a avut loc Paştele, care înseamnă trecere: de fapt, ele trec de la drumul calm spre mormânt la alergarea bucuroasă spre discipoli, pentru a le spune nu numai că Domnul a înviat, ci că există o destinaţie la care să ajungă imediat, Galileea. Întâlnirea cu Cel Înviat este acolo. Renaşterea discipolilor, învierea inimii lor trece prin Galileea. Să intrăm şi noi pe acest drum al discipolilor care merge de la mormânt la Galileea.
Femeile, spune evanghelia, „au mers să viziteze mormântul” (Mt 28,1). Ele cred că Isus se află în locul morţii şi că totul s-a terminat pentru totdeauna. Uneori ni se întâmplă şi nouă să credem că bucuria întâlnirii cu Isus aparţine trecutului, în timp ce în prezent cunoaştem mai ales nişte morminte sigilate: cele ale dezamăgirilor noastre, ale amărăciunilor noastre, ale neîncrederii noastre, ale acelui „nu mai este nimic de făcut”, „lucrurile nu se vor schimba niciodată”, „mai bine să trăim ziua asta”, pentru că „nu există certitudine despre ziua de mâine”. Şi noi, dacă am fost încleştaţi de durere, oprimaţi de tristeţe, umiliţi de păcat, amărâţi din cauza vreunui eşec sau chinuiţi de vreo preocupare, am experimentat gustul amar al oboselii şi am văzut stingându-se bucuria în inimă.
Uneori, am simţit pur şi simplu truda de a duce înainte cotidianitatea, obosiţi să riscăm personal în faţa zidului de cauciuc al unei lumi unde par să prevaleze mereu legile celui mai viclean şi ale celui mai puternic. Alteori, ne-am simţit neputincioşi şi descurajaţi în faţa puterii răului, a conflictelor care sfâşie relaţiile, a logicilor calculului şi ale indiferenţei care par să guverneze societatea, a cancerului corupţiei – există atâta corupţie -, a răspândirii nedreptăţii, a vânturilor geroase ale războiului. De asemenea, poate că ne-am aflat faţă în faţă cu moartea, pentru că ne-a luat prezenţa dulce a celor dragi ai noştri sau pentru că ne-a atins uşor în boală sau în calamităţi, şi cu uşurinţă am rămas pradă dezamăgirii şi a secat izvorul speranţei. Astfel, pentru aceste sau alte situaţii – fiecare dintre noi le cunoaşte pe ale sale -, drumurile noastre se opresc în faţa mormintelor şi noi rămânem imobili pentru a plânge şi a deplânge, singuri şi neputincioşi pentru a ne repeta „pentru ce”-urile noastre. Acel lanţ de „pentru ce”…
În schimb, femeile, la Paşte, nu rămân paralizate în faţa unui mormânt, ci, spune evanghelia, „plecând în grabă de la mormânt, cu frică şi cu bucurie mare, au alergat să dea de ştire discipolilor lui” (v. 8). Duc vestea care va schimba pentru totdeauna viaţa şi istoria: Cristos a înviat! (cf. v. 6). Şi, în acelaşi timp, păstrează şi transmit recomandarea Domnului, invitaţia sa adresată discipolilor: să meargă în Galileea, pentru că acolo îl vor vedea (cf. v. 7). Dar, fraţilor şi surorilor, ne întrebăm astăzi: Ce înseamnă a merge în Galileea? Două lucruri: pe de o parte, a ieşi din închiderea cenacolului pentru a merge în regiunea locuită de oameni (cf. Mt 4,15), a ieşi din ascunzătoare pentru a se deschide la misiune, a evada din frică pentru a merge spre viitor. Şi, pe de altă parte – şi acest lucru este foarte frumos -, înseamnă a se întoarce la origini, pentru că tocmai în Galileea a început totul. Acolo Domnul i-a întâlnit şi i-a chemat pentru prima dată pe discipoli. Aşadar, a merge în Galileea înseamnă a se întoarce la harul originar, înseamnă a recăpăta amintirea care regenerează speranţa, „amintirea viitorului” cu care am fost însemnaţi de Cel Înviat.
Iată, aşadar, ce anume face Paştele Domnului: ne împinge să mergem înainte, să ieşim din sentimentul de înfrângere, să dăm la o parte piatra de la mormintele în care adesea închidem speranţa, să privim cu încredere la viitor, pentru că Cristos a înviat şi a schimbat direcţia istoriei; dar, pentru a face asta, Paştele Domnului ne duce din nou la trecutul nostru de har, ne face să mergem din nou în Galileea, acolo unde a început istoria noastră de iubire cu Isus, unde a fost prima chemare. Adică ne cere să retrăim acel moment, acea situaţie, acea experienţă în care l-am întâlnit pe Domnul, am experimentat iubirea sa şi am primit o privire nouă şi luminoasă asupra noastră, asupra realităţii, asupra misterului vieţii. Fraţilor şi surorilor, pentru a învia, pentru a reîncepe, pentru a relua drumul, avem nevoie mereu să ne întoarcem în Galileea, adică să mergem din nou nu la un Isus abstract, ideal, ci la amintirea vie, la amintirea concretă şi palpitantă a primei întâlniri cu el. Da, pentru a merge trebuie să ne amintim; pentru a avea speranţă trebuie să hrănim amintirea. Şi aceasta este invitaţia: aminteşte-ţi şi mergi! Dacă recuperezi prima iubire, uimirea şi bucuria întâlnirii cu Dumnezeu, vei merge înainte. Aminteşte-ţi şi mergi!
Aminteşte-ţi de Galileea ta şi mergi spre Galileea ta. Este „locul” în care l-ai cunoscut pe Isus personal, unde pentru tine el nu a rămas un personaj istoric ca alţii, ci a devenit persoana vieţii: nu un Dumnezeu îndepărtat, ci Dumnezeul apropiat, care te cunoaşte mai mult decât oricare altul şi te iubeşte mai mult decât oricare altul. Frate, soră, aminteşte-ţi de Galileea, de Galileea ta: de chemarea ta, de acel cuvânt al lui Dumnezeu care într-un moment precis ţi-a vorbit chiar ţie; de acea experienţă puternică în Duhul, de cea mai mare bucurie a iertării simţită după Spovada aceea, de acel moment intens şi de neuitat de rugăciune, de acea lumină care s-a aprins înăuntru şi a transformat viaţa ta, de acea întâlnire, de acel pelerinaj… Fiecare ştie unde este propria Galilee, fiecare dintre noi cunoaşte propriul loc de înviere interioară, cel iniţial, cel fundamental, cel care a schimbat lucrurile. Nu putem să-l lăsăm trecutului, Cel Înviat ne invită să mergem acolo pentru a face Paştele. Aminteşte-ţi de Galileea ta, comemoreaz-o, reînsufleţeşte-o. Întoarce-te la acea primă întâlnire. Întreabă-te cum a fost şi când a fost, reconstruieşte contextul, timpul şi locul, resimte emoţia şi senzaţiile, retrăieşte culorile şi gusturile. Pentru că tu ştii, atunci când ai uitat acea primă iubire, atunci când ai nesocotit acea primă întâlnire a început să se depoziteze praf pe inima ta. Şi ai experimentat tristeţea şi, ca pentru discipoli, totul a părut fără perspectivă, cu o piatră pentru a sigila speranţa. Dar astăzi, frate, soră, forţa de Paşte invită să dăm la o parte pietrele dezamăgirii şi ale neîncrederii; Domnul, expert în a da la o parte pietrele de mormânt ale păcatului şi ale fricii, vrea să lumineze amintirea ta sfântă, amintirea ta cea mai frumoasă, să facă actuală acea primă întâlnire cu el. Aminteşte-ţi şi mergi: întoarce-te la el, regăseşte harul învierii lui Dumnezeu în tine! Întoarce-te în Galileea, întoarce-te în Galileea ta.
Fraţilor, surorilor, să-l urmăm pe Isus în Galileea, să-l întâlnim şi să-l adorăm acolo unde el aşteaptă pe fiecare dintre noi. Să retrăim frumuseţea momentului când, după ce l-am descoperit viu, l-am proclamat Stăpân al vieţii noastre. Să ne întoarcem în Galileea, la Galileea primei iubiri: fiecare să se întoarcă la propria Galilee, aceea a primei întâlniri, şi să înviem la viaţă nouă!
– Servicii de creare site web
