Atotputernicia soarelui de la solstitiu se celebreaza, la romani, prin focurile de Sanziene, aprinse pe locul cel mai ridicat. Incinsi cu brauri de pelin, oamenii se rotesc in jurul focului, apoi arunca aceste brauri ca sa arda odata cu toate posibilele necazuri care ar fi sa vina. Din cele mai vechi timpuri, solstitiul de vara a constituit un mare prilej de bucurie si sarbatoare, fiind legat de momentul strangerii recoltei. La inceput, serbarea coincidea cu data solstitiului, adica 21 iunie. Mai tarziu, ceremonialul fiind considerat de catre biserica drept pagan, a fost mutat pe 24 iunie — ziua dedicata Sfantul Ioan Botezatorul.
In timp, Noaptea de Sanziene — cum este denumita in folclorul romanesc — a devenit o serbare populara, cu caracter traditional, ce se desfasoara diferit in functie de tara respectiva si chiar de regiunea respectiva. Pentru tarani, aceasta zi este foarte importanta pentru prognoza vremii. In credinta populara, se crede ca, daca ploua de Sf. Ioan Botezatorul (Sanziene) sau dupa, este de rau augur deoarece urmatoarele 40 de zile va ploua neincetat, deci recolta de grau, alune de padure si salata va fi distrusa.
Din timpuri stravechi, semnul cercului a fost considerat de o importanta coplesitoare, crezandu-se ca el are forte magice. Inelele, coroanele, bratarile, colierele, centurile, cununile, ghirlandele nu intamplator au forma de cerc, ci pentru ca acest simbol magic sa-i apere pe purtatorii lor de fortele raului, care nu pot sa treaca peste aceasta granita imaginara, care nu are nici sfarsit, nici inceput, in filosofie el reprezentand nesfarsitul, infinitul.
Traditia dansurilor populare (existente in toata Europa), in care oamenii se tin de mana sau de dupa umeri, alcatuind un cerc inchis (de tipul horei) are aceeasi semnificatie.
Traditia si superstitiile au radacini stravechi, fiindca cea mai lunga zi a anului a fost considerata punct de balanta, de rascruce, de schimbare, cand exista un anume moment in care toate stihiile stau in cumpana, o zi a absolutului, inscrisa sub semnul focului, care este simbolul soarelui.
Pentru aceasta, in cinstea ei, se aprindeau focuri uriase — replica terestra a soarelui, pe culmile dealurilor. Se credea ca cine va trece prin foc sau va sari peste el in aceasta noapte se va purifica si intregul an care urmeaza va fi aparat de duhurile rele, de boli, de molime si va fi fericit. Traditia aceasta, care exista si acum in tarile Europei Centrale si de Nord, dateaza de secole, cu mult inaintea crestinismului.
Vechii celti serbau intre 20-23 iunie solstitiul, aducand in acest fel multumiri zeitei Litha, care asigura fertilitate, bogatie, putere si ordine. Vechii germani aprindeau focuri pe munte si rostogoleau la vale roti aprinse, care simbolizau soarele si pe zeul lor Wotan, in acelasi timp ele avand rolul sa puna pe fuga spiritele rele.
In vechea Irlanda, sarbatoarea solstitiului de vara era dedicata reginei zanelor din South Munster — Aina, considerata cea mai mare zeita din mitologia tarii. In cinstea ei, taranii faceau faclii din impletituri de paie si, intr-un ritual asemanator retragerii cu torte, inconjurau colinele Knockainy, pentru ca, astfel, vitele si holdele sa fie aparate de duhurile rele si zeita sa asigure protectie si fertilitate.
La populatia Samen din zona Arctica, exista credinta ca, atunci cand zeita soarelui, Beiwe, impreuna cu fiica ei, Neida, iese la plimbare pe bolta cerului intr-o sanie trasa de reni albi, ea goneste iarna si aduce din nou vegetatia primaverii. In cinstea ei, la solstitiul de vara, pentru ca sa-i multumeasca si s-o faca sa mai revina si in anul urmator, populatia impleteste din ierburi diferite coroane denumite ”inelele soarelui”, pe care le atarna de usi si de ferestre si aprinde focuri pe culmi.
Kupalo era zeita rusa a solstitiului de vara si este reprezentata printr-o papusa din paie imbracata in haine de femeie. In cinstea ei, se faceau mari focuri, pentru ca ea sa fie darnica si binevoitoare.
Sursa: Agerpres
– Servicii de creare site web
