Nimeni nu este nemuritor!

O dimineață gri de marți. Un octombrie stins, apăsat, în care cerul de oțel pare să se fi scurs peste noi, aducând doar vești triste. O femeie medic, doar 37 de ani, directoarea medicală a Spitalului Județean de Urgență Buzău, s-a stins în timpul gărzii. Un dascăl de 56 de ani, băimărean, a pierdut lupta cu boala pe un pat de spital.

Două destine, doi oameni care au trăit pentru ceilalți. Doi oameni care și-au dăruit viața profesiei, fără să-și mai păstreze prea mult din ea pentru ei înșiși. Acum, rețelele de socializare se umplu de regrete, de cuvinte frumoase, de gânduri care ar fi trebuit spuse mai devreme.

Dar unde erau toate aceste voci atunci când medicul se epuiza între gărzi, nopți nedormite și pacienți care nu mai conteneau să vină? Unde erau când profesorul încerca, cu ultimele puteri, să țină trează atenția unei clase de adolescenți obosiți și dezinteresați?

Au murit din cauze diferite, dar au fost doborâți de același dușman tăcut — epuizarea. O oboseală care nu se vede, dar care mușcă încet din suflet și din trup, până nu mai rămâne nimic.

Și totuși, vom uita. Așa cum uităm mereu. Ne vom întoarce la rutina noastră, la știrile de seară, la traficul de dimineață. Poate doar pentru o clipă, când vom auzi o sirenă de ambulanță sau vom trece pe lângă o școală, ne va străbate un gând: că dincolo de halatul alb și de catalogul prăfuit există oameni. Oameni care poartă în spate greutăți pe care nu le vedem.

Poate că ar fi timpul să-i privim altfel. Să învățăm să spunem „mulțumesc” la timp. Să lăsăm compasiunea să ne fie reflex, nu reacție târzie. Pentru că nimeni nu este nemuritor — dar un gest de omenie poate prelungi, măcar un pic, lumina din viețile celor care ne țin, zi de zi, în echilibru.

Și poate că, într-o altă dimineață gri, cineva își va aminti. Nu cu o postare, nu cu un oftat, ci cu o faptă: o pauză oferită celui obosit, o vorbă bună spusă celui copleșit, un semn că nu e singur. Pentru că memoria adevărată nu stă în cuvinte, ci în felul în care alegem să trăim după ce îi pierdem pe cei care ne-au învățat ce înseamnă dăruirea. Poate atunci, cerul de oțel al unui alt octombrie va fi un pic mai blând.