Fără să sune găunos, de Luminaţie poţi spune că patria e un petec de pămînt care nu-ţi este indiferent. Un petec de pămînt de doi metri pătraţi de care îţi este drag şi ruşine. Şi, mai tîrziu, îţi este frică. Îţi este drag pentru că te duci des să-l vezi şi să spui o rugăciune în cuprinsul lui. Te duci de multe ori, dar numai cu gîndul. Îţi este ruşine pentru că nu mergi cu picioarele, că pui flori cu gîndul, nu cu mîna.
Dar, de Luminaţie, laşi totul de-o parte şi faci un lucru neînsemnat, un gest mărunt: cu flori şi lumînări în mînă urci poteca spre cimitir, cu copiii tăi alături. Îi duci şi pe ei şi le arăţi locul care nu-ţi este indiferent, pentru ca mai tîrziu să ştie fără ezitare unde este. Să nu greşească, să nu li se bîlbîie paşii, cînd va fi să vină singuri.
La urma-urmei, ca nişte copaci umblători şi ciudaţi şi ciuntiţi, ca nişte copaci pe rotile – îmi vine să zic – mergem în vizită la propriile noastre rădăcini.
Luminaţia e ziua lui Luminăţia Sa Mortul. E ziua Luminăţiilor Lor: străbunicul şi străbunica, bunicul şi bunica. E ziua Luminăţiei Sale Tata. Ziua în care ei ies din partea întunecată a memoriei şi intră în lumina gîndului şi a aducerii aminte. Acolo, lîngă mormînt, flacăra lumînării se face lentilă. Dacă te uiţi prin ea vezi chipul tatălui tău. Şi vezi chipul mamei tale. Flacăra lumînării e o „gaură în peretele Raiului”, cum spunea un poet. Şi sînt atîtea lumînări pe dealuri încît cu siguranţă Luminaţia e ziua în care peretele dinspre noi al Raiului e ciuruit. În dreptul fiecărei găuri un chip drag aşteaptă să vii la întîlnire. Să vii la vorbitor – aş zice – căci nu ştiu, şi nimeni nu ştie, cine e liber şi cine e închis.
În ziua aceasta este o forfotă îngrozitoare. Străzile nu mai fac faţă şirurilor de maşini, pe marginea şoselelor, cu dispereare autostopiştii fac semne, o mare de oameni intră pe porţile cimitirelor. Toţi cu lumînări-lentile şi cu flori în mîini. Dar nimeni nu se rătăceşte. Fiecare ajunge fără greş la locul de întîlnire. La fel e în ziua aceasta şi dincolo, în lumea morţilor. Nici acolo, în ciuda forfotei şi a înghesuieli, nimeni nu se rătăceşte.
La locurile care nu-mi sînt indiferente (mai indiferente îmi sînt de Luminaţie hectarele pe care le am trecute pe „Titlul de Proprietate” şi în „Cartea Funciară” decît cei doi metri patraţi), la vorbitor, mă duc să-mi arăt faţa încă de cînd eram copil. De-a lungul anilor, încet, încet, partea luminată a ţinţirimului s-a mutat. A migrat. Mormintele dinspre sat, acum patruzeci de ani vegheate de o mulţime de oameni şi încărcate de flori şi lumînări, au intrat în umbră şi în pustietate. Peste multe a crescut iarba, prunii şi buruienile uitării. Poate că numele de pe cruci s-au stins ori abia mai pîlpîie scrise într-un buletin ori într-un paşaport prin cine ştie ce ţară străină. Acum, lumînările scot din indiferenţă teritoriile dinspre pădure, altădată pustii. Şi mă gîndesc că, încet, încet, urmînd drumul lumînărilor, ţinţirimul din satul meu va face înconjurul lumii şi că, într-o bună zi, poate peste o mie de ani, lumînările, asemeni corăbiilor lui Magelan, vor ajunge de unde au plecat.
Pînă atunci, în fiecare an, pun o lumînare pe cîteva morminte la care nu vine nimeni. Pun o lentilă prin care un suflet la care nu s-a prezentat nimeni la vorbitor să mai vadă o dată satul.
Ziua Morţilor, sau aşa cum este cunoscută în anumite părţi ale Transilvaniei, ” iluminaţia”, este o sărbătoare tradiţională catolică, împrumutată de toţi ardelenii, indiferent de apartenenţa religioasă. Lumina lumînărilor aprinse la mormintele celor dragi este menită să călăuzească sufletul în drumul spre veşnicie, lumina dumnezeiască se revarsă prin flacăra lumînării. Pater Apolinar, călugăr franciscan, explică semnificaţia „iluminaţiei” pentru Biserica Catolică şi creştini, în general, ca fiind „o zi a aducerii aminte, a reculegerii şi rugăciunii pentru sufletele celor dragi, care nu mai sînt printre noi. Lumînările aprinse în această zi pe morminte vor lumina tot anul calea sufletelor, lumina dumnezeiască se va pogorî asupra sufletelor morţilor, aducîndu-le pacea şi odihna veşnică”. Întreaga comunitate se pune în mişcare în această zi. Spre seară, străzile se umplu de oameni, îmbrăcaţi frumos, cu flori şi lumînări în mînă, mergînd spre cimitire. Mormintele, aranjate cu o zi înainte, sînt umplute de lumînări aprinse. În faţa cimitirelor, zeci de maşini cu numere din alte judeţe stau mărturie exodului care se produce în această zi. Oameni din toate părţile Ardealului se întorc în această zi spre locurile unde se află mormintele părinţilor, bunicilor sau ale altor fiinţe dragi. Obiceiul a fost preluat şi de creştinii ortodocşi, „ca fiind o sărbătoare de suflet, un moment în care fiecare om, indiferent de credinţă, se gîndeşte o clipă la morţii săi şi prin ei la sine ca la un suflet aflat temporar în lumea reală”, după cum spune călugărul ortodox Teofil. După lăsarea întunericului, cimitirele aflate pe dealuri arată ca nişte imense ruguri, aprinse spre liniştea şi odihna veşnică a celor duşi dintre noi.
– Servicii de creare site web
