„Vasile Morar este o voce aparte în lirica maramureșeană. El face versuri din orice, la fel ca bradul rășina. Poetul își folosește talentul până la refuz, fiind în stare să cânte comportamentul pisicii Suzy de la Barul OJT, dar și să emoționeze cititorul la lacrimi scriind despre soarta țăranilor ajunși robii pământului.
Ne-am apropiat după ce ne-am „duelat” de câteva ori în presa locală pe la sfârșitul ultimului deceniu al secolului trecut. Până la urmă ne-am întâlnit de mai multe ori, replicile au continuat la nivelul discuțiilor și trebuie să spun că de fiecare dată puțin a lipsit ca să nu ne încăierăm, la propriu”.
Rândurile acestea le-am scris pe la începutul mileniului 3. Le-am readus în actualitate pentru a nu fi bănuit de subiectivism acum, când VASILE MORAR, a părăsit lumea pe care a iubit-o atât de mult.
După nenumăratele „clinciuri” dintre noi, am ajuns să ne împăcăm și să nu ne mai certăm niciodată. Un armistițiu benefic pentru amândoi. În 3 iunie 2004, la lansarea volumului „Duminici samaritene”, Vasile mi-a făcut următoarea dedicație: „Maestrului gazetar Grigore Ciascai a cărui pană m-a izbit în moalele capului de am văzut stele albastre. Cu admirație, Vasile Morar”.
I-am admirat mereu talentul literar, priceperea de a face literatură viabilă din orice, dezinvoltura dezarmantă cu care reușea să spună lucruri vechi de când lumea pe care le prezenta cititorului sub forma unor adevărate bijuterii.
Multe dintre poemele sale par a fi cântate într-o tavernă medievală de către un trubadur ce și-a făcut încălzirea cu două-trei ulcele de vin. Ele degajă marea poftă de viață, te îndeamnă să participi la spectacolul cotidian, să nu rămâi împietrit în postura de spectator. Toată existența pare o nesfârșită poveste în rime meșteșugite cu măiestrie.
Morar și-a construit cu migală propriul univers, o lume în care nu s-a sfiit să introducă, aidoma marilor poeți, sâni de fecioară, jupoane, libelule, fluturi, șerpi, prințese, ducese de iarbă, păsări, chei, iezi rumeni, îngeri, ciori, sângeri înfloriți, melci, corbi. Totul pare aberant, ai impresia că versurile sunt scrise uneori în batjocură pentru a biciui lenea senzației vecină cu amorțirea.
Poezia lui e o antologie de stări fabuloase, atent înregistrată, construită cu o perfectă știință a cuvântului. Un compozitor echilibrat, foarte atent la sensul cuvintelor, uneori făcând dovada unei obrăznicii controlate, dar cu rezultate bune asupra calității versului. El este unul dintre poeții care au demonstrat că e nevoie de îndrăzneală în scris, că fără acest ingredient nu faci nimic, un scriitor cuminte nu mai înseamnă nimic în zilele noastre.
Pentru mine Vasile Morar a fost și va rămâne un poet de valoare, o certitudine interesantă, un autor sensibil plin de o candoare gravă, încărcat de întrebări tulburătoare. Susțin necondiționat că avem de-a face cu una dintre cele mai frumoase „voci” din lirica maramureșeană. Rămas bun, omule drag!
„Curg anii, răsucite cad crucile pe spate
Metalul se subție în clopot și topor,
Trec înspre sud căruțe fără roate
Și exilați în hamuri caii orbesc și mor”
(„Somnul”, din volumul „Biblioteca din Chelința”)
– Servicii de creare site web
