Vezi VIDEO – partea I
Vezi VIDEO – partea a II-a
De numele gloriilor din sport suntem obisnuiti sa agatam metafore, dupa care ii coplesim cu tacere. Pe viata starurilor din sport suntem obisnuiti sa brodam vise peste vise, pana la uitarea de sine, fara sa ne pese de realitate. Ne asezam idolii in lumina nemiloasa a reflectoarelor, le analizam pana la cel mai mic detaliu destinul, dupa care ii aruncam in uitare. Despre asta ar fi vorba, in buna masura, si in cazul fotbalistului Lucian Balan, care, in 1986 castiga Cupa Campionilor cu Steaua Bucuresti, iar saptamana trecuta a incercat sa isi ia viata. De pe un soclu european, pana la Spitalul Municipal Sighetu Marmatiei, calea este lunga si in timp, dar si in distanta. Orice unitate de masura i-am aplica. Intr-o luna mai din 1986, viata lui Lucian Balan se schimba definitiv. In soarele toamnei lui 2010, fostul fotbalist spune ca e recunoscator pentru o noua sansa. Astazi se intoarce acasa, sperand ca va sti cum sa repare greselile facute si ca va avea putina sansa.
„Tentativa mea de suicid – aceasta a pornit de la decizia mai mult decat marsava a celor de la Steaua de a renunta la serviciile mele”
– Eu am sa intreb prima oara: cum va simtiti?
– Ma simt bine ca sunt cautat: nu am fost cautat de mult. Desigur, sunt trist ca ma cautati pentru motivul pentru care ma cautati, dar ma bucur sa imi vad fosti colegi. Din punct de vedere psihic si fizic sunt chiar foarte bine, se pare ca am un organism robust, asa cum aveam cand eram fotbalist. Si mi-am revenit bine. Maine am sa plec acasa, in Baia Mare. Ceea ce inseamna ca eforturile doctorului Stan si ale colaboratorilor sai au dat roade.
– Eu va stiu alergand pe terenul de fotbal si ridicand deasupra capului o cupa a campionilor. De atunci pana aici, la Spitalul Municipal din Sighet, distanta mare in timp, dar si in atmosfera… Cum ati parcurs aceasta distanta? Si de ce?
– (glumeste) M-a obosit atata distanta, cupa era grea. Distanta de la Bucuresti la Baia Mare iarasi e mare, se pare ca m-am rupt mai mult decat ar fi trebuit de lumea fotbalului din Bucuresti unde, ca si in afaceri, se invarte totul. Revenind strict la subiectul de acum, tentativa mea de suicid, aceasta a pornit de la decizia mai mult decat marsava a celor de la Steaua de a renunta la serviciile mele. Ei stiau foarte bine situatia mea familiala, financiara, faptul ca vreau sa ma restabilesc in Bucuresti. Stiau foarte bine ca am lucrat foarte serios, dar stiau foarte bine si ca am fost impus de Piturca, asta nu le-a convenit. Si, in momentul in care Piturca a plecat, am fost printre primii la care s-a renuntat pentru ca, nu le-o doresc, dar parerea mea este ca in continuare vor pleca si ceilalti antrenori adusi de Piturca la Centrul de Copii si Juniori.
„E clar ca nu voi mai calca niciodata pe stadionul din Ghencea dupa ce s-au purtat atat de marsav cu mine! „
– Noi am vorbit cand ati ajuns din nou in Bucuresti, la Steaua, si imi spuneati ca sunteti bucuros sa reveniti la clubul care v-a adus gloria. Nu si emotionat. Pana la urma cum a fost experienta aceasta noua cu Steaua?
– Eram bucuros, normal. Emotionat nu, deoarece antrenez de 20 de ani si am ceva experienta, mai ales ca am antrenat la toate nivelurile, de la copii pana in prima divizie. In schimb mi-a lasat un gust amar, ceea ce m-a dus la ideea ca nu mai are rost sa traiesc datorita faptului ca un club caruia i-am dat cei mai frumosi ani din activitatea mea sportiva m-a tratat cu atata indiferenta, cu atata invidie si rautate. Un lucru e clar: n-am avut emotii pentru ca nu mai am emotii de foarte mult timp. Am si eu o varsta, au trecut anii si varsta peste mine. E clar ca nu voi mai calca niciodata pe stadionul din Ghencea dupa ce s-au purtat atat de marsav cu mine!
– Imi spuneati atunci ca veti ramane in Bucuresti. Ca nu va mai intoarceti in Baia Mare. Ce planuri mai aveati, pe langa clubul Steaua?
– Aveam de gand sa ma recasatoresc, cu toate ca, dupa parerea mea, am avut o prima casnicie deosebita. Dar viata este de asa natura incat ne duce uneori acolo unde nu vrem noi. Imi mai doream sa ma ridic din nou ca antrenor, gandul meu nu era acela de a ma plafona. Nu voiam sa raman la copii si juniori, chiar avusesem o discutie cu Victor Piturca. Acesta franc, de fata cu toti cei de acolo, a spus ca ma considera cel mai bun antrenor pe care-l are la Centrul de Copii si Antrenori. Poate si acesta a fost un motiv de invidie si rautate din partea celorlalti. In rest, ce ganduri? Sa duc o viata decenta. Nu mi-am mai dorit nici glorie, nici bogatie, trairi senzationale, ci mi-am dorit doar sa traiesc decent, alaturi de persoana cu care urma sa ma recasatoresc si, desigur, sa imi pastrez o relatie, asa cum o si am, cu fosta mea sotie si cu baiatul meu, Razvan.
„Am considerat ca totul este pierdut si ca nu mai are rost sa traiesc”
– Mi-ati spus deja cel putin trei motive pentru care ar fi trebuit sa va doriti sa traiti. Sa va faca sa luptati in continuare. Cand ati luat decizia de a parasi aceasta lume, nu v-ati gandit la fiul dumneavoastra, la fost dumneavoastra sotie, la doamna pe care o iubiti acum?
– M-am gandit si la ei, si la mama mea. Dar, in acelasi timp, m-am gandit ca nu mai pot realiza lucrurile pe care mi le propusesem si, fara ele, am considerat ca nu mai are niciun rost sa mai traiesc. Mai ales ca, din punct de vedere sportiv, dupa toate prostiile care au aparut in ziare, toata lumea eram convins ca se uita cu alti ochi la mine, ca nimeni nu ma mai vede ca pe acel antrenor pe care te poti baza si cu care poti realiza performante. Am considerat ca totul este pierdut si ca nu mai are rost sa traiesc.
– Cum vedeti acum lucrurile? Ce ati invatat?
– In primul rand vad lucrurile mult mai frumos pentru ca esti tu in fata mea, e vremea asta placuta si, in plus, Dumnezeu m-a ajutat sa supravietuiesc. Toate astea ma fac sa cred ca mai am multe de facut in lumea aceasta si ca merita sa iau totul de la capat, atat din punct de vedere familial, cat si profesional. Si imi doresc sa ajung ca, in scurt timp, sa fiu cautat pentru interviuri, dar despre revenirea mea in fotbalul de performanta.
„Daca s-ar dori ca antrenorul sa fie un sfant, atunci ar trebui sa se vorbeasca cu Dumnezeu pentru a trimite fiecarui club cate un sfant pe banca tehnica”
– Spuneati ca v-au durut unele lucruri neadevarate care au fost scrise si spuse despre dumneavoastra. Va intreb acum: ce este adevarat din povestea care s-a spus despre Lucian Balan?
– Ramona, e adevarat. Am avut o perioada in care am practicat jocurile de noroc, am avut o perioada in care am baut, dar ce s-a spus despre intamplarile de la Steaua este total minciuna: nu m-am dus niciodata baut la stadion, mi-am facut treaba asa cum multi dintre colegii mei nu si-o faceau, eram foarte apreciat de parintii copiilor cu care lucram. Si asta m-a durut cel mai mult: pentru ca era vorba de meseria mea si motivul pentru care, practic, au spus ei, m-au dat afara de la Steaua. Restul problemelor sunt probleme de viata pe care oricine le poate avea. Sunt lucruri care se intampla in viata si nu cred ca au ei dreptul sa ma judece pentru aceste lucruri. Eu consider ca sunt antrenor si trebuie sa fiu apreciat dupa ceea ce fac eu ca antrenor. Mai am si scapari, ca orice om. Daca s-ar dori ca antrenorul sa fie un sfant, atunci ar trebui sa se vorbeasca cu Dumnezeu pentru a trimite fiecarui club cate un sfant pe banca tehnica. Atunci, probabil, vom avea ceea ce doresc conducatorii de la antrenori: sa nu scoata niciun cuvant in fata lor, sa stea tot timpul cu capul plecat, daca primesc o palma sa intoarca si celalalt obraz si asa mai departe.
„Ceea ce ma doare pe mine este ca am gresit la fel ca ceilalti, dar am fost judecat de zece ori mai mult decat altii”
– Pentru mine e cumplit sa va intreb, dar va intreb: ce sentimente ati trait atunci cand ati decis ca drumul dumneavoastra trebuie sa se incheie aici?
– Sentimentele au fost de regret. De regret fata de persoanele care vor suferi datorita disparitiei mele. Acesta a fost sentimentul pregnant. Dar decizia mea a fost mai puternica si am trecut peste el. M-am gandit ca se intampla in viata ca fiecare sa disparem si sa vina altii in locul nostru.
– Au trecut, totusi, niste zile de la decizia clubului Steaua pana cand ati luat decizia. Au fost si alte evenimente care au intervenit?
– Initial am fost dezamagit. Mahnit. Am incercat sa rezolv problemele de asa natura incat sa raman in Bucuresti, am cautat chiar venind in Baia Mare sa imi gasesc ceva de lucru. N-am reusit si abia in momentul acela am luat decizia. Alte motive nu au fost.
– In afara de oamenii de la Steaua care v-au intors spatele fara sa se gandeasca la cat rau fac, exista si alti vinovati pentru situatia in care sunteti?
– Nu. Cred ca principalul vinovat sunt eu.
– Ce ar fi trebuit sa faceti altfel?
– Ce ar fi trebuit sa nu fac in anumite momente. Dar… Asta-i viata. Fiecare gresim si suportam consecintele. Ceea ce ma doare pe mine este ca am gresit la fel ca ceilalti, dar am fost judecat de zece ori mai mult decat altii. De fiecare data cand am gresit.
– Acesta este un risc al celebritatii. Practic, celebritatea asta si succesul din fotbal v-au adus si lucruri bune sau v-au adus doar durere pana la urma?
– Per total, eu cred ca a impartit viata mea in doua. Primii 15 ani din viata mea au fost deosebiti atat din punct de vedere familial, cat si sportiv, iar urmatorii 15 au fost dezastruosi mai ales din punct de vedere sportiv, dar la care s-a adaugat si o deteriorare a vietii de familie. Deci, daca fac un echilibru, suntem cam fifty-fifty. Nu pot sa uit, insa, ca familia mi-a adus multa liniste si un baietel pe care-l iubesc si care simt ca ma iubeste chiar si in situatia asta delicata in care am ajuns.
„Noi am fost fotbalisti profesionisti intr-un fotbal amator, iar ei sunt fotbalisti amatori intr-un fotbal profesionist”
– Ati regretat vreodata ca ati castigat Cupa? V-ati gandit vreodata ca ar fi fost o viata mai comoda in anonimat?
– Nu. Nu vad pe cineva care ar putea sa regrete ca a castigat o Cupa a Campionilor. Regret ca m-am nascut prea devreme si nu am apucat sa joc in perioada aceasta cand cu adevarat fotbalistii… Of, Doamne. Mi-e greu sa spun ca am fost si eu fotbalist. Noi am fost fotbalisti profesionisti intr-un fotbal amator, iar ei sunt fotbalisti amatori intr-un fotbal profesionist.
– E trist sa ii vedeti cum joaca?
– Pentru mine nu e trist, este plictisitor. Ma uit, dar nu rezist mai mult de 5-10 minute sa ma uit la un meci. Nu-i judec si nu sunt invidios pentru ca castiga atatia bani. Sunt suparat pentru ca nu dau pentru cat primesc. Au niste conditii incomparabil de o suta de ori mai bune decat le aveam noi. Tot se invoca diferentele de buget dintre echipele din Occident si cele de la noi. La fel era si pe vremea noastra. Era la fel de mare diferenta dintre loturi, pentru ca si atunci echipele din Occident aduceau jucatori straini de valoare. La fel de adevarat este ca arbitrii erau apropiati ai echipelor din Occident in raport cu cele din est. Nu mai este pasiunea care a fost si placerea care a fost. Nu se trateaza cu seriozitate activitatea la copii si juniori si nu mai apar fotbalisti asa cum am fost noi odata.
– Ati spus ca regretati ca v-ati nascut prea devreme. Mai regretati si altceva?
– Da. Regret ca m-am intors din Spania dupa revolutie, unde am fost plecat inainte. Regret ca m-am lasat la 32 de ani. Of, regret ca m-am intors la Steaua acum si regret ca nu am stiut sa pastrez familia langa mine.
– Credeti ca veti repara ceva din toate regretele astea?
– Eu o sa incerc, dar nu stiu cat voi reusi. Oricum, voi face tot posibilul.
„Imi dau seama ca numai traind pot sa realizez ceea ce vreau”
– Ce urmeaza acum? Spuneti-mi care este primul lucru pe care va e dor sa il faceti? Primul om pe care vreti sa il reintalniti.
– Vrand-nevrand, primul om va fi mama pentru ca ma duc direct la dansa acasa. Dupa care o sa il sun pe Razvanel, baiatul meu, pe care o sa il astept sa vina pe la mine. Sigur va veni cu mamicuta lui. In rest, va spun sincer, ultimii ani m-au facut sa nu prea am oameni care sa ma fac sa simt cu adevarat ca vreau sa ii vad in mod deosebit.
– Sunteti un om singur?
– E posibil… Nu chiar singur, dovada ca si voi, si alti colegi de presa au venit aici si sunt convins ca nu au facut-o doar din obligatie profesionala. Mai sunt si oameni de rand care se gandesc, probabil, cu compasiune la mine. Dar, in general, ma simt singur.
– Cum e posibil ca un om cu atat succes sa aiba pana la urma parte de atata singuratate? Unde s-a rupt ceva?
– In societatea noastra. Pe vremuri valorile erau apreciate. In societatea noastra valorile sunt invidiate si tratate cu lipsa de respect si ajungem sa consideram valori si vedete toate personajele, pentru ca nu le pot spune persoane, care apar pe la diverse posturi de televiziune mai imbracate, mai dezbracate, mai rujate, mai fardate…
– V-ati simtit uitat?
– Uitat nu, dar lasat deoparte da. Ignorat.
– Credeti ca aveti puterea sau stiinta sa iesiti din conul acesta de umbra?
– Dumnezeu mi-a dat o zi insorita si sunt convins ca ma va ajuta sa trec de perioada asta delicata din viata mea.
– De ce aveti nevoie?
– Nevoie? De ce am acum: sanatate. Sa am nervii tari si putere de munca. Si, bineinteles, de ce are nevoie toata lumea: de sansa.
– Se vede altfel lumea acum, in soarele acesta?
– (rade) Da, mult mai limpede. Vad mult mai limpede lucrurile. Imi dau seama ca numai traind pot sa realizez ceea ce vreau. Altfel, nu ai nicio sansa.
„Sa cautam sa nu depindem de altii si, in momentele grele, sa ne gandim la cei apropiati noua”
– V-as ruga sa spuneti cateva cuvinte: sunt atatia oameni care trec prin aceeasi situatie cu a dvs., au povesti similare, dar poate ei nu au sansa sa isi spuna povestea si sa se faca auziti. Ce ar trebui sa invatam noi din povestea dvs.?
– In primul rand sa cautam sa fim stapani pe noi. Sa cautam sa nu depindem de altii si, in momentele grele, sa ne gandim la cei apropiati noua. Sa fim alaturi de ei si ei de noi, pentru ca, impreuna, sigur trecem toate probleme, mai ales ca in ziua de azi sunt foarte, foarte multe probleme. Si, nu stiu daca sunt in masura sa dau un sfat, dar sa nu faca greseala pe care am facut-o eu, sa incerce sa isi ia zilele.
– Aveti si un mesaj pentru cei dragi? Poate este mai usor sa le transmiteti unul prin intermediul nostru decat fata in fata.
– Pentru cei dragi, chiar daca nu sunt langa mine, sa stie ca ii iubesc ca intotdeauna si sunt in sufletul meu.
– Si pentru cei care v-au intors spatele? Lor ce le spuneti?
– Sa isi intoarca fata catre mine…
Lucian Balan a revenit la clubul alaturi de care a cunoscut gloria, Steaua Bucuresti, la finalul lunii iulie 2010. Revenirea lui Balan la clubul bucurestean a fost prilejuita de decizia managerului general Victor Piturca de a aduce foste glorii steliste in cadrul corpului tehnic al Centrului de Copii si Juniori al FC Steaua. Noul parcurs prin Ghencea al lui Lucian Balan a luat sfarsit, insa, in mijloc de septembrie, cand noul sef al Academiei Stelei, Titi Dumitriu, a renuntat la serviciile sale, in zvonuri nu tocmai magulitoare pentru Balan. Lucian Balan a debutat la echipa Autobuzul Bucuresti in 1970. In perioada 1976 – 1978 evolueaza la Minerul Cavnic. Urmeaza sapte sezoane la FC Baia Mare, Balan facand parte din Generatia Mateianu si bifand o promovare in Divizia A cu FC-ul. In 1985 s-a transferat la Steaua Bucuresti, cu care a castigat Cupa Campionilor Europeni in 7 mai 1986. Balan a castigat cu Steaua si Supercupa Europei un an mai tarziu. S-a transferat in 1989 in campionatul belgian si apoi in Spania. Revine la Steaua, in 1990, acolo unde joaca un retur si apoi se retrage. Este de patru ori campion al Romaniei si a castigat trei Cupe ale Romaniei cu Steaua Bucuresti. Castigator si finalist al Cupei Campionilor Europeni. Castigator al Supercupei Europei cu Steaua.
Sursa: Ramona-Ioana Pop