Vezi VIDEO
Dupa peste doua decenii dedicate handbalului, Carmen Buceschi s-a retras din activitatea de sportiva. Locul ei la HCM Stiinta Baia Mare a fost luat de Eliza, fiica ei, care a debutat in meciul cu Universitatea Resita in Liga Nationala. Pentru cele doua a fost realizata o ceremonie care a reusit sa le emotioneze. Cu atat mai mult cu cat cele doua, mama si fiica, au si evoluat impreuna pret de cateva secunde. Carmen se orienteaza de acum spre cariera de antrenoare, ramanand ca Eliza sa indeplineasca aspiratiile ei de jucatoare care au ramas, inca, la faza de proiect. Eliza a debutat in Liga Nationala, spunand ca puterea de a nu te da niciodata batuta ramane lectia cea mai pretioasa primita de la mama ei. „Carmen, te iubim, pentru tot iti multumim!” a fost mesajul pe care galeria HCM-ului l-a afisat cu prilejul retragerii lui Carmen.
CARMEN BUCESCHI: „Regret ca s-a terminat. Altceva nu regret nimic”
Carmen Buceschi a inceput practicarea handbalului la 14 ani. Prima legitimare o are la CSS 2, unde i-a avut ca primi antrenori pe Rodica Facaoaru si Ioan Baban. A evoluat la echipe din Romania (Constructorul Baia Mare, Silcotub Zalau, CSM Cetate Deva, Rapid Bucuresti, HCM Baia Mare), Italia (Cassano Magnago) si Ungaria (Kisvarda). A jucat pentru echipa Romaniei la junioare, tineret, lotul B si senioare. Cu nationala de junioare a castigat un titlu balcanic in 1989. In palmaresul ei mai gasim un titlu de vicecampioana a Romaniei cu Rapid, o medalie de bronz cu Silcotub si doua cupe ale Romaniei, cu Rapid si Silcotub. O medalie de bronz a cucerit si in campionatul italian, cu Cassano. A evoluat in diferite faze ale cupelor europene, inclusiv in Liga Campionilor.
– Peste doua decenii jucate: Carmen, cand privesti inapoi, regreti ceva?
– Regret ca s-a terminat. Altceva nu regret nimic. Chiar le spuneam fetelor in vestiar sa profite din plin de viata de sportiv. Asa viata nu mai gasesti in afara sportului! E superba viata de sportiv: e si grea, dar e si foarte frumoasa. Si mai ales viata de sportiv de performanta.
– Hai sa facem exercitii de memorie: care este neimplinirea din cariera ta de sportiva?
– As fi vrut sa particip la o competitie importanta cu lotul national, campionate europene sau mondiale. N-am avut parte de asa ceva. Acesta este singurul regret al meu. Si poate chiar si acela ca nu am fost campioana Romaniei. Am reusit sa fiu doar vicecampioana cu Rapid si locul III cu Silcotub. Dar campioana a Romaniei nu am fost niciodata. Eu sper ca visul acesta sa mi se indeplineasca prin Eliza.
– Cea mai frumoasa amintire din viata de sportiv care este?
– Meciurile jucate in cupele europene cu sala plina, cand atmosfera nu se compara cu nimic. O atmosfera pe care de acolo, din teren, o simti ca si pe un vulcan. Si aici ma refer la toate echipele la care am jucat, nu numai la Baia Mare: si in Zalau, si in sala Rapid au fost meciuri incendiare.
– Cum a fost retragerea?
– Am fost putin emotionata, dar nu asa cum se asteptau unii. Toata lumea ma intreba daca o sa plang. Am plans. Mi-au dat cateva lacrimi in vestiar. In rest, m-am obisnuit cu ideea. Daca s-ar fi intamplat la finalul campionatului trecut, era mai greu. Asa, toata vara, am avut timp sa ma gandesc la acest lucru si acum m-am obisnuit cu gandul ca pana aici a fost, s-a terminat, de acum incep un nou drum.
– La acest ultim meci al tau ca sportiva au fost cateva secunde in care ai evoluat alaturi de Eliza. Te-a emotionat acest aspect in vreun fel?
– Noi am fost emotionate inca de aseara, in timp ce ne faceam gentile pentru meci. Eu o intrebam pe Eliza daca va avea emotii, ea spunea ca nu. Eliza ma intreba daca voi avea eu, eu spuneam ca nu. Cert este ca amandoua am fost emotionate, drept pentru care ne-am trezit inainte de meci fara sa sune ceasul. Nu cred ca am dormit niciuna deloc toata noaptea. Emotii au fost, deci, inca de ieri, cu atat mai mult in timpul meciului, cand eu i-am dat Elizei pasa de incepere a meciului. Eu mi-am dorit efectiv sa joc mai multe meciuri cu ea. N-a fost sa fie, e bine si asa. Eu cred ca e un caz unic in tara… Ma bucur ca Eliza calca pe urmele mele si pe ale tatalui ei, adica e handbalista, si noi dorim din tot sufletul sa ajunga acolo unde isi doreste.
– Pentru tine ce urmeaza din punct de vedere profesional?
– Am trei grupe de junioare la Clubul Extrem, junioare I si II, am si o grupa de junioare IV mai nou. Sa stiti ca eu nu mi-am dorit asta, mi-am dorit sa fiu profesoara de educatie fizica, sa merg in invatamant. Dar viata m-a indemnat tot spre antrenorat si spre handbal.
– Ai un sfat sa dai Elizei in cariera de handbalista?
– Sfaturi noi ii dam mai multe, chiar si acasa. Acum vrem sa-i dorim multa sanatate pentru ca este vitala pentru un sportiv si ii mai dorim sa ajunga acolo unde isi doreste ea. Are un vis foarte mare, speram sa si-l implineasca.
ELIZA BUCESCHI: „Eu am sa incerc sa o depasesc si sa indeplinesc visele mele, care stiu ca sunt si ale ei”
Eliza Buceschi are 17 ani. Este sportiva legitimata la Clubul Sportiv Extrem, acolo unde prima antrenoare i-a fost Camelia Silinc. In prezent este dublu legitimata Extrem – HCM. Este vicecampioana Romaniei la junioare II si a cucerit medalia de bronz la junioare 1, in 2010. Este componenta lotului national din 2006. A participat la Campionatul European de junioare din Serbia in 2009, la Campionatul European Open din Suedia in acest an si la jocurile de calificare pentru Campionatul Mondial de tineret 2010.
– Care este, Eliza, visul acesta mare de care vorbeste mama ta?
– Imi doresc foarte mult sa ajung la echipa nationala de senioare, sa castig o medalie intr-o competitie internationala, un campionat european sau mondial, si sper ca si cu echipa de club sa ajung in Liga Campionilor sau in alte competitii majore.
– Ai un vis legat si de campionatul in care ti-ai dori sa joci?
– Mi-as dori foarte mult sa joc in campionatul danez, dar nu stiu daca voi reusi…
– Cum a fost primul tau meci din Liga romaneasca, deocamdata?
– Foarte emotionant. Nu pot sa exprim. Nu stiam nimic, nu vedeam nimic in jurul meu. A fost altfel.
– Cum a fost sa joci alaturi de mama ta?
– A fost foarte frumos. Era un vis pe care eu mi l-am dorit de mult timp. Acum s-a implinit.
– Imi poti spune care este cel mai important lucru pe care l-ai invatat de la Carmen in domeniul handbalului?
– Pot spune ca ea m-a ajutat tot timpul si cel mai important lucru este ca m-a invatat sa nu ma dau niciodata batuta, indiferent de ce se intampla. Indiferent cat de greu este, sa merg mai departe pentru a-mi indeplini visele.
– Si ca sa nu-l lasam pe dinafara, de la tata (N. R. Costica Buceschi, antrenorul Minaurului) ce ai invatat?
– De la tata… Nu stiu. Multe am invatat si de la el. Probabil pentru ca mi-a fost antrenor un an de zile si de aceea am invatat multe.
– Un mesaj pentru mama ta la final de cariera sportiva?
– Ce pot sa spun?! Ii doresc mult noroc. Eu nu sunt trista pentru ca eu nu ma despart de ea, voi fi mereu langa ea. Eu am sa incerc sa o depasesc si sa indeplinesc visele mele, care stiu ca sunt si ale ei.
Sursa: Ramona-Ioana Pop