În anul 1670 apărea la Napoli cartea despre „Viaţa şi faptele minunate ale Fratelui Ieremia Valahul, scrisă de un confrate capucin contemporan, fr. Francisc Severini, transcrisă ulterior din dialectul local în limba italiană de Francisc Orestano. Aceasta este prima biografie a unui român scrisă în afara graniţelor ţării şi aduce numeroase date din viaţa minunată a românului ajuns prin zelul credinţei la perfecţiunea spirituală.
Despre patria şi originea Fericitului Ieremia Valahul, biograful său scrie: „Printre ţinuturile răsăritene ale Europei, foarte întinsă este şi Valahia, împărţită în Valahia Mare şi Valahia Mică – numită Moldova – amândouă ocupând o parte din vechea Dacie. Valahia se mărgineşte în nord de fluviul Nistru, chemat de cei dinaintea noastră Tyras, care o desparte de Rusia, Podolia şi Tartaria, iar la sud cu Dunărea, numită odinioară Istru, care o separă de Bosnia, Serbia şi Bulgaria. La apus se mărtgineşte cu Transilvania, pe când la răsărit este scăldată de Marea Neagră… În această ţară, într-o localitate numiză Zaxo (foarte probabli Sasca, Suceava), la 29 iunie 1556, în sărbătoarea Sfinţilor Petru şi Paul, se născu tânărul Ieremia despre care se poate scrie întocmai ceea ce este scris despre Iov: „om simplu şi drept, care se temea de Dumnezeu şi se ferea de păcat” deoarece a fost prin excelenţă un om simplu, desăvârşit din orice punct de vedere, plin de frica lui Dumnezeu, fugind de orice rău, model de perfecţiune şi de sfinţenie. Darul principal pe care l-a hărăzit Dumnezeu cuviosului Ieremia a fost cel de a se fi născut din părinţi foarte evlavioşi.
Tatăl lui, pe care îl chema Costişte Stoica, era om de foarte modestă condiţie socială, dar cinstit. Mama sa se numea Margareta Bărbat şi din unirea lor s-au născut două fete şi cinci băieţi, dintre ca primul a fost Ieremia, botezat cu numele de Ion. Tânăr de abia nouăsprezece ani, lipsit de orice pregătire, Ion porni la drum în anul 1575. Fără îndoială că aceasta a fost voinţa Celui de sus care îi îndrepta paşii în direcţia Transilvaniei, spunând că se duce doar să-l vadă pe un frate al său care nu locuia în Zaxo. La Alba Iulia, capitala Transilvaniei, Ion l-a întâlnit pe Pietro Giacomo, medic chirurg de la Bari, Italia. Cu el a plecat trecând prin Ragusa şi la Bari a intrat în slujba spiţerului Cesare del Cuore. De aici, după un an şi jumătate a plecat la Napoli unde s-a oprit la mănăstirea capucinilor”. Faima sfinţeniei sale a cuprins mulţimile de orăşeni şi ţărani până la mare distanţă de Napoli, iar viziunile lui i-au întărit în credinţă pe toţi cei care-l ascultau şi îi înţelegeau rostul cuvântului. Autoritatea lui Ieremia asupra contemporanilor era atât de mare încât se prezenta ca un adevărat cult. Ea este mărturisită de biograf prin sinteza pe care o face descriind astfel despărţirea sa pământească de oameni: „Mulţimea izbuti să rupă poarta şi să dea buzna în mănăstire. Îmbulzeala a fost atât de mare, încât cu greu s-a făcut loc şi unora din nobilime, printre care Don Fabrizio Caraffa, principe al Sacrului imperiu roman şi al Rocellei, care cu lacrimi în ochi săruta mâinile mortului. Evlavia şi înflăcărarea cu care vizitatorii îi sărutau mâinile, picioarele şi obrazul defunctului erau din cale afară de mari. Mai mult: unii, pe ascuns, îi trăgeau firele bărbii şi părul din cap, ori tăiau cu foarfecele şi cu cuţitele, bucăţele din veşmânt… îmbrăcămintea era făcută fărâme, iar petecele dispăreau cât ai clipi în mulţime…”
Dispărut deci la 5 martie 1625, fericitul Ieremia a fost imediat onorat de introducerea cauzei pentru sanctificare de către Papa Urban al VIII-lea în anul 1627 şi susţinută în chip deosebit de către Papa Inocenţiu al XI-lea. Amintirea lui a rămas lăsată de contemporani legată de ţara de origine şi numele a străbătut prin timp, recunoscându-l şi cinstindu-l în îmbinarea de fericit renume – Ieremia Valahul. Ieremia, numele profetului din Vechiul Testament, corespunde tăriei în credinţă şi puterii ce izvorăşte din mărturisirea ei. Imediat după înmormântare, s-a procedat la strângerea documentelor în vederea proclamării oficiale a sfinţeniei umilului călugăr; numai după doi ani, în 1627, dosarul a fost înaintat Papei Urban al VIII-lea, care l-a acceptat. Împrejurări necunoscute nouă au întrerupt desfăşurarea în procesului de beatificare; ulterior, Papa Inocenţiu al XI-lea a reluat cauza, dar iarăşi au intervenit alte dificultăţi şi din nou actul beatificării a fost amânat. Procesul a fost reluat după 1900, pentru ca în final, la 30 octombrie 1983, Papa Ioan Paul al II-lea să îl declare fericit. Între timp, venerarea Fericitului Ieremia a continuat să crească tot mai mult în oraşul Napoli şi în împrejurimi, ducând peste veacuri amintirea vieţii lui sfinte, a puterii de mijlocire în faţa lui Dumnezeu şi a ţării de origine, fiind invocat sub numele de Fericitul Ieremia Valahul.
Legătura de sânge ce ne uneşte cu Fericitul Ieremia Valahul este un motiv deosebit de a-i dărui cinstirea şi încrederea noastră, care unite cu ale celor din ţinutul Napoli, unde şi-a sfârşit călătoria vieţii, să apropie momentul fericit al ridicării lui la cinstea sfintelor altare în întreaga Biserică a lui Cristos Mântuitorul. Când lucrezi din iubire faţă de Domnul, totul merge bine: dar dacă nu munceşti cu dragoste, ci din silă, e jale. Pentru că, dacă le cade greu mâncarea, fraţii nu pot studia, nu-şi pot vedea de îndatoririle lor şi nu le mai vine să laude Providenţa. Nu este un păcat mic să pui piedică laudelor lui Dumnezeu, care se gândeşte la noi ca un Tată bun. Fericitul Ieremia avea o devoțiune specială la Maica Domnului: nu trebuie doar să o invocăm în rugăciune, ci și săi imităm virtuțile ei. O numea pe Preacurată cu titlul de Măicuță și Regina noastră: într-o revelație Maria îi spune că nu are o coroană, deoarece, coroana ei este Fiul Său.
Fericite Ieremia, roagă-te pentru noi!
– Servicii de creare site web
