Elena Ioana Koka: „…de patru zile e moartea sufletului”

24 martie după-amiază.
Degeaba am aşteptat toată iarna (încă din noiembrie) să vină timpul frumos, zilele lungi şi însorite, cu plimbări lungi, şi încântare pentru suflet…de patru zile e moartea sufletului.
Ies până la supermarket pentru „câteva” lucruri necesare mie şi celor doi părinți ai mei, cu care locuiesc. De mâine, având peste 65 de ani, ei nu vor mai putea ieşi nicăieri.
Vânt aspru ce mă taie, îmi arde mâinile şi faţa deja arse de la atâta spălat.
Pun în coș ce ne trebuie, sper că nu am uitat ceva.
O pereche la casă înaintea mea, mirosind a usturoi, transpirație, parfum strident… îşi dau jos masca şi se scarpină şi la gură, şi la nas, apoi râd şi se sărută cu zgomot.
Mi s-a întors stomacul pe dos.
Am văzut animale cu privirea mult mai inteligentă ca a lor. Mi se adresează: „Asta bine că nu stă la rând în capătul magazinului”… Iar râsete.
Un amic de-al lor ce nu încape de mine, se înghesuie să le aducă ceva ce au uitat. În fine… Au de plătit puțin peste 200 lei, habar nu au cum arată suma aia, vor să plătească în euro…
Gata, am plătit şi eu, iau o sacoşă pe umăr, celalaltă o duc greu. Am 44 de kilograme cu tot cu hainele de pe mine și cu cumpărăturile. Pofta de mâncare s-a dus, cea de viață oricum nu o mai am, demult.
Apoi, intru în două farmacii diferite. Cer un dezinfectant oarecare pentru gură și gât. Pentru gargară. Farmaciştii se uită la mine ca la OZN, se sperie și îmi spun că așa ceva nu țin… Nici vorbă, poate apă de gură eventual…
Vin spre casă, încet și cu greu. Trag adânc în piept aerul proaspăt. Pe cât mai pot. Același vânt aspru taie și arde acum până în suflet. Fața și mâinile oricum îmi sunt deja arse de la atâta spălat.
Bătrâni panicaţi pe stradă, oameni aiuriţi cu privirea stinsă pe deasupra măștii, un oraș pustiu şi aproape mort înainte de vreme.
Au reînceput să se plimbe timid haitele de câini. Anul trecut mă temeam, acum îmi e indiferent…
Sunt sănătoasă, sper să şi rămân așa. Fizic, mintal, psihic, sufleteşte…Fac tot ce pot.
Să dea Dumnezeu să revenim la normal cât de repede, la frumusețea vieții de dinainte, pe care recunosc, nici eu nu am știut să o apreciez! Și să îi strâng în brațe în sfârșit pe acei puțini oameni dragi mie, de oriunde ar fi!