La alegerile prezidențiale din 2004 eram un copil. Aveam 7 ani și habar n-aveam ce se întâmplă în jurul meu când venea vorba de politică, de administrație, de conducerea țării. Îmi amintesc doar fețele oamenilor mari, prinși într-o horă a bucuriei după anunțarea rezultatelor exit-poll. Votaseră cu Năstase și erau convinși că au învins. Îl vedeau pe Băsescu ca pe un glumeț fără nicio șansă. Nu înțelegeam de ce se bucură, nici ce poate face un președinte.
Apoi au venit cele două săptămâni de „bombardament”. Clipuri peste clipuri, insinuări, lovituri sub centură, manipulare pe față. Între un O-Zone și un Akcent, vedeam imagini cu candidații arătați ba ca salvatori, ba ca monștri. Publicul era pe atunci doar public – consumator de speranțe și minciuni.
Au trecut 21 de ani și s-au schimbat multe. Dar ceva esențial a rămas la fel: nu înțelegem prea bine ce se întâmplă. Sau poate ne-am obișnuit să nu înțelegem, să nu întrebăm, să nu punem degetul pe rană.
Diferența față de 2004 e că acum nu mai suntem spectatori. Publicul s-a aruncat în ring. Luptă. Cu înverșunare, cu ură, cu false certitudini. Fiecare pentru “al lui”. Iar candidații? Ei par tot mai absenți, mai plictisiți, mai superficiali.
Am urmărit dezbaterile la care George Simion n-a venit. A lipsit. Aia e. Absența lui i-a permis lui Crin Antonescu să-și joace singur piesa. Și-a bătut adversarii fără efort. Pentru că da, Crin e un comunicator excelent, poate cel mai bun pe care îl are politica românească azi. Dar e prea târziu. E omul sistemului, al coaliției. Iar românii, cel puțin declarativ, nu mai vor PSD-PNL.
Paradoxul e că acum 7 luni aceiași români i-au votat masiv. Cu două mâini. Au văzut o coeziune la europarlamentare și s-au gândit că poate, în sfârșit, vom merge pe drumul european împreună fără ca cineva să fie aruncat din tren. Nici spre America, nici spre Moscova. Un drum al nostru.
Dar n-a fost să fie. Pentru că partidele tradiționale n-au înțeles pericolul. Nu și-au asumat nicio greșeală. Au mers mai departe cu orgolii, cu baroni, cu “las’ că merge și-așa”. Vina e a lor. A PSD. A PNL. Clar și fără echivoc. Nu a lui Simion, nu a celor care strigă din stradă, nu a celor care se simt abandonați și își caută salvarea în haos. E vina celor care au avut puterea, dar n-au avut viziunea. Care au avut banii, dar n-au avut curajul. Care au avut timpul, dar l-au pierdut.
Ce va fi – vom vedea.
Ce a fost – am văzut.
Dar n-am învățat nimic.
Și dacă tot nu putem schimba mare lucru peste noapte, măcar să nu ne pierdem unul pe altul.
Noi, cei mulți și săraci, măcar noi să fim oameni între oameni.
Să nu ne băgăm și să ne scoatem unii pe alții pentru o părere, pentru o poză, pentru un partid sau un candidat care nici nu știe că existăm.
Respectul între noi e singurul lucru pe care nu ni-l poate fura nimeni.
Andrei BUDA
– Servicii de creare site web
Felicitari pentru articol