La cincizeci de zile după Paști a avut loc Pogorârea Duhului Sfânt. După Învierea Domnului, aceasta este cea mai mare sărbătoare. Ne spune Sfântul Luca că, atunci „când a sosit ziua Cincizecimii, erau toți împreună în același loc. Și din cer, fără de veste, s-a făcut un vuiet ca de suflare de vânt ce vine repede, și a umplut toată casa unde ședeau ei. Și li s-au arătat împărțite, limbi ca de foc și s-au așezat pe fiecare dintre ei. Și s-au umplut toți de Duhul Sfânt și au început să vorbească în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi” (Faptele Apostolilor 2, 2-5).
În Ierusalim erau adunați iudei din toată lumea. Ucenicii, plini de Duhul Sfânt, au început a le propovădui. Rămânând străpunși la inimă i-au întrebat pe ucenici ce trebuie să facă, iar Petru le-a zis: „Pocăiți-vă și să se boteze fiecare dintre voi în numele lui Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre, și veți primi darul Duhului Sfânt” (Faptele Apostolilor 2, 38).
S-au încreștinat atunci trei mii de suflete, în felul acesta luând naștere Biserica Creștină. Sărbătoarea aceasta mare, în importanță socotită imediat după sărbătoarea Paștilor, românii o numesc Rusalii. Numită și Duminica Pogorârii Sfântului Duh, Duminica mare, Duminica Cincizecimii, ea își trage denumirea de la italicul rosalia, care înseamnă sărbătoarea trandafirilor.
În sâmbăta Rusaliilor ne aducem aminte de cei adormiți, îi pomenim la rugăciune și realizăm că ziua următoare este o zi mare. De aceea, un bocet și subliniază lucrul acesta, dorul de întâlnire cu cel plecat, căruia îi pregătim drumul: „Dacă-aș ști când vei veni / drumul ți l-aș șindrili, / cu șindrilă de cea mare / Să vii într-o sărbătoare, / Ori la Paști, ori la Rusale / C-atunci îi ziua mai mare”.
În ziua Rusaliilor, după Liturghie, în multe comunități sătești se făcea procesiune la holde, ca Duhul Sfânt să se reverse și peste pâinea cea de toate zilele: „Cobori, cobori la noi / O, Duhule Preasfânt cobori / Tu cel ce răsari holdele, / Și răcorești pădurile”.
La Rusalii ne aducem aminte că Biserica s-a întemeiat la Pogorârea Duhului Sfânt, că ea este „actul cinci al operei de mântuire, dacă Întruparea, Răstignirea, Învierea și Înălțarea sunt primele patru acte”[1].
Opera citată ne aduce aminte că Duhul Sfânt „de la lucrarea mântuitoare a lui Hristos în umanitatea Sa personală, trece la extinderea acestei lucrări în celelalte ființe umane”[2]. Creștinul bun simte cum lucrează Duhul Sfânt în sufletul său. „Iar roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credința” (Galateni 5, 22).
Dacă aceste virtuți nu sunt prezente în sufletul nostru, ne spune Sfântul Cuvios Siluan Athonitul că harul Preasfântului Duh ne-a părăsit. Îl cităm pe el: „Fericiți suntem noi, creștinii ortodocși, căci Domnul ne iubește și ne dă harul Duhului Sfânt și în Duhul Sfânt ne dă să vedem Slava Lui. Dar pentru a păstra harul trebuie să iubim pe vrăjmașii noștri și să mulțumim lui Dumnezeu pentru toate necazurile noastre”[3].
Așadar, pentru a păstra harul Preasfântului Duh, trebuie să ne rugăm pentru vrăjmașii noștri și să-i mulțumim lui Dumnezeu pentru necazuri. Ușor de spus și greu de făcut. Dacă ne străduim, îi iertăm pe vrăjmașii noștri, dar chiar să-i iubim și să ne rugăm pentru ei? Chiar să-i iubim și să ne rugăm pentru ei!
Pe de altă parte, îi mulțumim lui Dumnezeu că ne răsfață cu toate darurile Sale. Dar chiar să-I mulțumim pentru necazuri, pentru boală, pentru încercări? Chiar să-I mulțumim, că așa harul Duhului Sfânt rămâne întru noi!
†ANDREI
Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului
şi Mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului
– Servicii de creare site web
