Doar 15,5% dintre români au auzit de dislexie, arată primul studiu național dedicat acestei tulburări de învățare, realizat de Institutul de Cercetare GfK România la solicitarea OMV. Specialiștii atrag atenția că problema este mult mai răspândită decât indică statisticile oficiale și că mulți copii rămân nediagnosticați.
Potrivit studiului, în România sunt declarați aproximativ 25 de copii cu dislexie la 10.000 de familii. În practică însă, învățătorii spun că într-o clasă obișnuită de 22 de elevi există, în medie, trei copii care prezintă semne specifice acestei tulburări.
Dislexia este o tulburare neurologică ce afectează capacitatea de a citi și de a înțelege textele. Copiii dislexici întâmpină dificultăți în recunoașterea literelor, citesc greu și învață mai lent decât colegii lor, deși nivelul lor de inteligență poate fi perfect normal sau chiar ridicat.
În multe cazuri, dislexia este asociată și cu alte dificultăți de învățare. Studiul arată că 63% dintre copiii diagnosticați prezintă și disgrafie, adică tulburări de scriere, iar 45% se confruntă și cu discalculie, tulburare care afectează capacitatea de calcul matematic.
Specialiștii spun că primele semne pot apărea încă de la 5-6 ani, printr-un vocabular dezvoltat mai lent sau dificultăți în pronunțarea și învățarea cuvintelor noi. Totuși, diagnosticul cert se stabilește, de regulă, în jurul vârstei de 8 ani. Una dintre marile probleme semnalate este lipsa unor metode standardizate de diagnostic în România. În plus, simptomele sunt deseori confundate cu lipsa de interes sau „lenea” copilului.
„Gradul de cunoaștere al acestei probleme de învățare este îngrijorător de scăzut”, a declarat Eva Bartok, specialist logoped și președinte al Asociației Române pentru Copii Dislexici. Aceasta subliniază nevoia formării specialiștilor și dezvoltării unor instrumente clare de evaluare.
Studiul mai arată că mulți părinți nu știu că propriii copii suferă de dislexie, iar acest lucru duce la întârzierea intervenției și la dificultăți școlare accentuate.
Deși copiii dislexici pot urma cursurile școlilor obișnuite, specialiștii spun că aceștia au nevoie de metode adaptate de predare și evaluare: mai mult timp la teste, exerciții diferențiate și sprijin personalizat. Cu toate acestea, numeroși părinți afirmă că sistemul educațional nu este suficient pregătit pentru astfel de situații. Unii spun că elevii sunt etichetați drept „leneși”, marginalizați sau tratați incorect, în lipsa unor metode adaptate nevoilor lor reale.
Cercetarea scoate astfel la lumină nu doar existența unei tulburări puțin cunoscute, ci și nevoia unei schimbări mai profunde în felul în care școala românească înțelege diferențele dintre copii și sprijinul de care aceștia au nevoie.
– Servicii de creare site web
