Curajul de a rămâne pe teren

Trăim printre oameni care au avut toate datele pentru a face ceva. Inteligență, talent, oportunități. Unii chiar au primit șansa pe tavă, cu lumina pusă direct pe ei. Și ce-au făcut? Nimic. S-au retras la primul hop, s-au dat la margine când s-a ridicat praful, au preferat să stea cuminți, să nu deranjeze. Îi vezi și azi, aceiași, cu fruntea puțin plecată, cu ochii în jos, așteptând să treacă furtuna pe care nu și-au asumat niciodată să o înfrunte.

Îi frustrează cel mai tare nu lipsa succesului lor, ci faptul că alții aleg să fie acolo, pe teren. Îi frustrează oamenii care își asumă, care nu pleacă atunci când e greu, care bagă timp, resurse, energie, care acceptă că responsabilitatea nu e un moft, ci o coloană vertebrală.

Responsabilitatea nu te face popular, nu îți aduce aplauze rapide. Te scoate în față, îți cere să spui lucrurilor pe nume, să decizi, să greșești, să corectezi și să mergi mai departe. Și, mai ales, să rămâi consecvent. Exact asta îi arde cel mai tare pe cei de pe margine: faptul că există oameni care merg înainte, indiferent de urmări.

Comunitățile cresc doar cu cei care nu se dau jos din teren. Cei care rămân, chiar dacă primesc critici, chiar dacă le e greu, chiar dacă uneori pierd. Pentru că din constanța asta se naște încrederea. Din responsabilitate se naște direcția. Din asumare se naște valoarea.

Restul? Sunt spectatori ai propriei vieți. Au avut potențial, dar nu și coloană. Au avut talent, dar nu și curaj. Au avut șansa să facă ceva pentru ceilalți, dar au ales comoditatea unei existențe în umbră. Și, culmea ironiei, tocmai ei sunt cei mai vocali în a-i judeca pe cei care aleg să își murdărească mâinile cu realitatea.

Frustrarea e inevitabilă. Dar e un privilegiu să fii frustrat de oameni care încearcă, decât să fii tu acela care nu a făcut niciodată nimic.