Una dintre cele mai apreciate cadre didactice din județ a trecut la cele sfinte. Sâmbătă, 26 martie, a avut loc înmormântarea acesteia.
Bogdan Costin, unul dintre foștii elevi a lăsat un mesaj impresionant:
„Doamna Valeria Marian. 84 de ani, adică pensionară de 20 de ani, diriga mea de acum 30 de ani. E târziu, dar simt că dacă acum nu scriu nimic despre ea, nu o să mai scriu niciodată. Și trebuie să scriu. Spoiler #longpost.
A fost diriginta noastră din 1990 în 1994. Primii ani de după revoluție. Clasa a 9-a A, clasa de informatica, cea mai șmecheră clasă din liceul Vasile Lucaciu, challengerul liceului Șincai, cel mai tare din Baia Mare. Noi făcuserăm și gimnaziul acolo.
Dirigintă și profesoară de română. Dar o inadaptată la sistemul de învățământ românesc. Când profesorii așa zis ”cei mai buni” de atunci erau cei care îți dictau comentarii de 5 pagini de-ți înțepenea mâna și dacă pierdeai un paragraf, aia era, riscul tău la examen, că doar aia trebuia să memorezi, orice părere pe lângă era ignorată, Diriga țin minte și acum cum ne-a desenat un cerc, niște puncte, și a zis… ăsta e Moromeții, poiana lui Iocan, ăsta e romanul, cititi-l si discutam despre el. În peisajul acela, complet nonconformistă. De altfel, probabil de aceea nu a devenit niciodată directoare de liceu sau inspectoare. Că nu a făcut niciodată compromisurile pe care trebuie să le faci în acel sistem ca să ajungi șef de liceu. Au ajuns în schimb tot felul de impostori de profesori de biologie sau chimie pe care oricum îi detestam purely prin intuția pe care tinerii o au, nu știam atunci ce fel de oameni erau. Doar cu vârsta am înțeles cum mergeau lucrurile pe vremea aceea și cum merg și în ziua de azi.
Apoi. Era Diriga care ne vedea că veneam la ora de dirigenție cu teancul de zeci de motivări medicale, toți chiulangii suferind de bronșită acută, zile și săptămâni întregi, Dan, Cosmin, Calin, Zsolti si io , și ea le motiva. Pe de altă parte, noi, chiulangii tocilari, eram ăia care de multe ori chiuleam de la tot felul de ore plictisitoare ca să mergem la anticariatul de lângă Centrul Vechi ca să vedem ce cărți noi au apărut, să le cumpărăm și să le citim. Ea nu știa asta neapărat, dar cumva ne motiva absențele că-i plăcea de noi, simțea că suntem băieți buni. Și chiar eram. Ne lua mereu apărarea în fața altor profesori și ne proteja, in ciuda tuturor tâmpeniilor pe care le făceam.
Dar ce țin eu foarte bine minte și azi e perioada aceea cu Piața Universității. Cu Mineriadele. Primele. Știam că are un fiu student la Jurnalism în București. Și că ea nu avea voie să facă politică în școală. Dar țin minte cum, cu lacrimi în ochi, ne-a zis în 13-14 iunie 1990 să nu credem tot ce vedem noi cu părinții noștri la televizor. Btw, pe vremea aceea era numai TVR sursă de informații si era controlată de Iliescu. Și o mare parte din presă. Și aproape plângea, pentru că nu putea vorbi direct, dar era subiectul zilei și cumva încerca să ne transmită că varianta oficială despre bărboșii, golanii, huliganii din Piața Universității, nu era neapărat cea adevărată și cea corectă. Pentru că ea își lua informațiile direct din piață, de la fiul ei. Pe fiul ei, Mircea, l-am tot urmărit în presă, și chiar dacă uneori nu am fost în același asentiment politic cu el, nu a fost niciodată anti-european, nu a fost niciodată în tabăra celor care ar vrea și azi să rupă România de UE sau SUA. Ceea ce e normal, a fost acolo, între golanii ăia care s-au prins de atunci ce vrea Iliescu și sistemul păstrat de el.
Și acum Diriga nu mai e. Și noi nu cred că i-am spus vreodată direct ce mișto a fost. Dar sunt sigur că a simțit asta din partea noastră. Și cam atât. Diriga a fost tare.”
De asemenea, Mircea Marian, fiul acesteia, un cunoscut jurnalist, a anunțat decesul mamei printr-o postare emoționantă.
„Mama mea a murit.
Era cel mai puternic om și nu am crezut că i se va întâmpla asta. Mama mea spunea: “Mircea, eu îmi beau zeama de varză în fiecare dimineață și nu răcesc niciodată“. Și nu răcea.
Venea la noi și curăța curtea de frunze, făcea curat în casă și, după 3-4 zile, ne spunea: “Dă-mi ceva de făcut, că mă plictisesc!“
Vara trecută, avea 83 de ani, a trebuit să facem petiție să o rugăm să nu se mai suie în cireș, după ce acum două veri căzuse – dar, Slavă Cerului, s-a ridicat nevătămată. Dar nu cred că ne-a ascultat.
Familie de pădurari din Dochia, Neamț, unde nimeni nu avea timp să bolească, fiindcă nu puteai lăsa vaca nemulsă.
Dar acum…Eu, în ultimii 40 de ani, nu cred să fi plâns sau să fi vărsat vreo lacrimă. Și n-am plâns nici când m-a sunat medicul de la spital să-mi spună că mama a murit.
Dar la 3-4 zile după ce o internasem, m-am dus la ea și abia mai vorbea. Cu greu, cu greu, am înțeles ce-mi spunea: “Mircea, eu nu mai vreau să trăiesc. Mircea, eu nu mai vreau să trăiesc!“ Și, a doua zi, când m-am dus să o văd din nou, am înțeles că, orice i-aș spune eu, oricât se vor strădui medicii, ea luase o decizie…Și atunci am plâns.
Înmormântarea va fi sâmbătă, la ora 13.00, la cimitirul de lângă Catedrala Adormirii Maicii Domnului din Baia Mare.”
– Servicii de creare site web
