Iuliu Hossu, născut pe 30 ianuarie 1885 la Milaș, în comitatul Cluj, aparținând în acele vremuri imperiului austro-ungar și trecut în neființă pe 28 mai 1970 la București, a fost episcop al Episcopiei greco-catolice de Cluj-Gherla şi mai apoi cardinal, deținut politic, senator de drept în Parlamentul României şi membru de onoare al Academiei Române.
Episcopul a avut o contribuție decisivă la Unirea Transilvaniei cu România: Hossu s-a deplasat prin Ardeal pentru a-i mobiliza pe români, a pregătit Marea Adunare de la Alba Iulia, a citit în faţa celor prezenţi, alături de alţi fruntaşi ai vremii, Rezoluţia Unirii şi a fost împuternicit, ca membru al delegaţiei ardelene care a mers la Bucureşti, să înmâneze Hotărârea de Unire Regelui Ferdinand.
Iuliu Hossu, fiul lui Ioan Hossu, paroh greco-catolic, și al Victoriei, fostă Măriuțiu, a copilărit în casa părinților din satul natal, Milașul Mare, acum în județul Bistrița-Năsăud, pe atunci în județul Cluj, unde s-a și născut pe 30 ianuarie 1885.
În aceeași localitate a început școala primară, după care a învățat la Reghin, la Gimnaziul Luteran, unde funcționau patru clase, cu aproximativ 140 de elevi în total, cei mai mulți, români, restul unguri și sași.
Într-a VI-a, de pildă, au avut media generală 1, echivalentul notei 9 astăzi. Iar în 1903 au plecat într-un pelerinaj la Roma, organizat de Vasile Hossu, vărul tatălui lui Iuliu și ulterior Episcop al Lugojului.
Cum a terminat liceul, acesta l-a trimis pe viitorul cardinal la studii la Institutul „De Propaganda Fide“ din Roma – Pontificio Collegio Urbano „De Propaganda Fide“, în italiană – de unde și-a luat diploma de doctor în Filozofie și Teologie. Șase ani a stat pe-acele plaiuri și a reușit să-și perfecționeze nu doar limba națională, ci și franceza și engleza.
Reîntors în ţară, a activat la Lugoj, ca protocolist, arhivar, bibliotecar, profesor la Seminarul Teologic din Lugoj (1913-1914), vicar şi secretar episcopesc, conform Agerpres.
În 1914, la izbucnirea Primului Război Mondial, Hossu era în Paris – plecase să studieze în Germania și în Franța – și abia a reușit să revină în Transilvania.
Nu s-a întors bine, că a fost nevoit să ajungă la Viena ca să se pregătească pentru postul de preot militar, iar principala lui atribuție era să le ofere sprijin atât răniților, cât și bolnavilor, cu precădere românilor internați în spitale militare din Boemia, Moravia – ambele în Cehia astăzi – și din Austria.
Revenit de pe front, la 3 martie 1917 este numit, prin Decret Imperial, Episcop al Diecezei Gherla, calitate care i-a oferit oportunitatea istorică de a citi, pe Platoul Romanilor din Alba-Iulia, Declaraţia Unirii de la 1 decembrie 1918.
În octombrie 1918, episcopul Iuliu Hossu a trimis o directivă către credincioși și clerici, în care le cerea să recunoască doar autoritatea Sfatului Național Român de la Arad, fără să mai țină seama de guvernul de la Budapesta. Asta se întâmpla cu câteva săptămâni înainte să fie declarată Unirea cu Regatul României.
„Eu aș zice: să înțelegem limpede chemarea vremii și să împlinim din răsputeri porunca ei. Atunci suntem la culmea chemării noastre și vom plini toate ce slujba noastră categoric ne impune“, scria Hossu.
„Marele Sfat Național a luat în mână organizarea poporului iubit, pentru ca păstrând ordinea și liniștea, cinstea și buna rânduială, neprihănit să-și poată croi soarta și să vadă întrupat visul care a ieșit biruitor din marea suferințelor“.
În ziua de 1 decembrie 1918, la Alba Iulia, cuvântul său a fost auzit de mulțimea adunată:
„Astăzi, prin hotărârea noastră se înfăptuieşte România Mare, una şi nedespărţită, rostind fericiţi toţi românii de pe aceste plaiuri: Ne unim pe veci cu Ţara Mamă, România! Vă amintiţi când prin sutele de spitale, în zilele de întuneric, vă vesteam că „va învinge dreptatea”, vă arătam că vine ceasul când toţi factorii nedreptăţii vor plânge lacrimi de sânge în ziua bucuriei noastre.
A biruit dreptatea! Acesta-i ceasul dreptăţii lui Dumnezeu şi al răsplătirii Lui. Acesta-i ceasul bucuriei noastre, bucuria unui neam întreg pentru suferinţele veacurilor, purtate de un neam cu credinţă în Dumnezeu şi cu nădejdea în dreptatea Lui. (…)
Ochii voştri sunt fericiţi că văd, şi urechile voastre fericite că aud! Văd ziua întregirii neamului şi aud buna vestire a dreptăţii lui Dumnezeu. Ascultaţi, români fericiţi, buna vestirea unirii noastre pe veci cu Ţara-Mamă, România.”
După Marea Unire, are o activitate intensă, vizitează peste sute de comunităţi religioase, ţine discursuri, participă la pelerinaje şi celebrează servicii divine, pentru activitatea sa de atunci fiind supranumit „episcopul vizitaţiilor canonice”.
În anul 1925 devine senator de drept, în această calitate participând la marea majoritate a dezbaterilor cu privire la rolul bisericii în activitatea ţării.
În anul 1930, Eparhia de Gherla devine Eparhia de Cluj-Gherla, cu sediul la Cluj, iar Iuliu Hossu devine Episcop de Cluj-Gherla, potrivit bru.ro.
În perioada 1940-1944, a ocupaţiei maghiare, episcopul Hossu este vizat de două atentate, unul la Cutiş, prin dezafectarea unui pod, în august 1943, şi altul la Budac, două luni mai târziu, cu focuri de armă, din care scapă cu viaţă.
În urma acestor momente, deşi apropiaţii îl îndeamnă să se refugieze, după ce viaţa sa a fost pusă în pericol, Iuliu Hossu devine şi mai dârz în apărarea reperelor sale morale, refuză să îşi părăsescă credincioşii şi luptă pentru apărarea drepturilor lor.
A urmat venirea la putere a comuniştilor şi, cu aceasta, şi prigonirea bisericii şi ofensiva împotriva Bisericii Greco-Catolice.
În martie 1948, la Moscova avea loc Congresul Pan-Ortodox, care avea să decidă şi desfiinţarea Bisericii Române Unite, iar în luna mai a aceluiaşi an, episcopul Iuliu Hossu ţinea o predică la Oradea în care le vorbea credincioşilor greco-catolici despre rezistenţă:
„De dragul nimănui nu vom deveni trădători. De dragul nimănui de pe Pământ, noi nu vom părăsi credinţa Maicii noastre Roma. (…) Şi dacă vi se va cere viaţa, trebuie să vi-o daţi pentru credinţa voastră”.
La 28 octombrie 1948, Iuliu Hossu a fost arestat din locuinţa din Bucureşti a fratelui său, inginerul Traian Hossu, alături de ceilalți episcopi greco-catolici români, și dus la Dragoslavele.
Între 1950 și 1954, Iuliu Hossu a fost întemnițat la închisoarea din Sighet.
La Sighet Episcopii au fost batjocoriți, au cunoscut foamea, frigul, munca epuizantă în condițiile slăbiciunii și a absenței oricărei asistențe medicale.
Iuliu Hossu ne dă o imagine cutremurătoare: „Da, aici la Sighet am văzut, am simțit și am trăit foamea. Se vorbește de atâtea ori de foame și nu ne dădeam seama și nu ne dăm destul de bine seama ce este foamea; în temnița Sighetului am învățat ce este foamea”.
Începând din august 1956, a fost izolat în la mănăstirea ortodoxă Căldărușani vreme de aproape 14 ani.
Grav bolnav, moare la 28 mai 1970 în Spitalul Colentina din Bucureşti, ultimele lui cuvinte fiind: „Lupta mea s-a sfârşit, a voastră continuă”.
În data de 19 martie 2019 Papa Francisc a autorizat Congregației pentru Cauzele Sfinților să pronunțe decretul de recunoaștere a martiriului Episcopilor greco-catolici români Valeriu Traian Frențiu, Vasile Aftenie, Ioan Suciu, Tit Liviu Chinezu, Ioan Bălan, Alexandru Rusu și Iuliu Hossu, uciși din ură față de credință în diverse locuri din România, între 1950-1970, deschizându-se calea pentru beatificarea acestora.
La 2 iunie 2019, pe Câmpia Libertății din Blaj, Episcopii greco-catolici martiri au fost beatificați de Papa Francisc, potrivit egco.ro.
– Servicii de creare site web
