Celebrarea naturii vindecătoare, un tribut adus stării de prezență și echilibru, Sânzienele ne dezvăluie legătura tainică, sacră și invizibilă între ființa umană și natură, a unității creației, a nondiviziunii, nuanțându-ne umanitatea. Sărbătoarea mai este numită și Drăgaica. Ținută la solstițiul de vară, această zi era consacrată soarelui, ziua soarelui, când se spune că acesta se odihnește și îl poți vedea ”jucând pe cer”. În vremuri vechi, era proslăvit ”Sfântul Soare” care luminează pământul, dă viață și căldură, iar oamenii i se închinau de la răsărit până la apus.
O sărbătoare a trezirii și a naturii ce poartă în ea eterne contradicții, asemenea cerului ce ține deopotrivă furtuni și strălucirea zilei, păstrează perechi de lumină și umbră, bucurie durere, muritor nemuritor – cu creșterea și devenirea, un spațiu ce permite și conectează .
Ziua cea mai lungă și însorită din an, când soarele e în poziția cea mai înaltă pe cer, e o demonstrație vie, a naturii care dăinuie prin schimbare, prin treceri repetate, stagnări și reîntoarceri ce pregătesc o nouă evoluție. O sărbătoare a forței din nevăzut, unde viața se rearanjează deopotrivă dedesubt, ca semnițele în pământ, crescând în rădăcini onorând procesul vieții. Creșterea și revenirea au fost asociate cu natura feminină. O serie de schimbări și etape, înflorirea, epuizarea, regenerarea, transmit corespondențe și semnificații într-o manieră unitară dezvăluind un sens intuit de oameni. În acestea se regăsesc practicile tradiționale. În zorii zilei de Sânziene, înainte de răsăritul soarelui, femeile bătrâne, culegeau florile cu roua pe ele, pentru a le folosi la tratarea durerii sau ca diverse remedii.
Sărbătoarea păstrează un amestec de credințe arhaice, păgâne și creștine. Mijlocul verii sau solstițiul de vară reprezintă un timp ales, cu însemnătate divină fiind de demult marcat prin ritualuri și festivități . Universul oglindește originea comună, care se supune acelorași ritmuri și legi și care odată văzute, respectate ating pragul când se naște o energie nouă. Sanctificarea acestui timp este în legătură cu maturitatea și cu puterea vindecătoare. În ajun de Sânziene , fetele culeg florile albe sau galbene și împletesc cununi pe care le aruncă pe casă sau le pun la răscruci și la porți pentru protecție.
În calendarul popular la această dată se finalizează anumite activități legate de întreținerea culturilor cu respectarea timpului pentru coacere, recoltă și cules.
Mișcări ale sufletului zâne ale aerului, Sânzienele „zboară pe câmpuri se prind în horă, aduc fertilitate ogoarelor și tămăduiesc”, reamintind că natura este forța care ne învață pășirea în propria putere. În văzduhul, asociat tărâmului magic, al inconștientului care simbolizează sursa, izvorul vieții tinereții și al nemuririi, se întâmplă lucruri fantastice și florile vorbesc: ”Ia-mă că eu sunt bună pentru dragoste”, ”eu sunt bună pentru noroc, pentru sănătate,..”
Credințe de mare vechime evidențiază manifestarea feminină în ființa vie, chemarea de a susține, de a hrăni și contopi, atingerea care deschide inima unde iubirea capătă formă și se oferă.
De Sânziene este praznicul nașterii Sf Ioan Botezătorul, unul din cei mai mari sfinți, prezicător și botezător cu patru sărbători dedicate, cel care a pregătit venirea Mântuitorului și pe oameni pentru a-l primi pe Creatorul lumii.
Sărbătoarea de Sânziene a rămas, în tradiția populară, forma sublimă în care natura își transmite învățăturile – timpul e un mister, nu totul e menit să rămână, iar ceea ce e menit să vină va veni.
– Servicii de creare site web
