Într-una din discuţiile avute zilele trecute cu câţiva prieteni, cineva a adus vorba despre Munţii Oaş-Gutâi-Ţibleş. Tema discuţiei a fost o excursie oarecare, din anii trecuţi, pe „înălţimile” muntoase din partea de est (sau mai bine zis, nord-est) a judeţului Maramureș. Acest lucru mi-a atras interesul, amintindu-mi că, la urma-urmei că avem vulcanii noştri.
Chiar dacă pare ciudat, la doar câteva zeci de kilometri de noi ajungem la poalele unui lanţ vulcanic. E vorba de munţii: Oaş, Gutâi şi Ţibleş.
Au trecut însă mii de ani de când nicio picătură de lavă nu a mai coborât pantele acestor munţi, însă prin „ultimele zvâcniri” aceşti vulcani şi-au făcut din plin prezenţa în decursul veacurilor ce au trecut. Nu trebuie să ne gândim decât la prăpădul din 1834, ce aproape că a măturat de pe hartă Careiul. Au urmat apoi alte cutremure.
Şi, iată-ne ajunşi şi la cel de-al doilea punct al discuţiei. Cu vreo 6-7 milioane de ani în urmă (cel puţin aşa susţin geologii), Oaş, Gutâi şi Ţibleş erau vulcani submarini. Oricât de ciudat pare, cu milioane de ani în urmă pământurile Sătmarului de mai apoi, dar şi ale Maramureşului, Zalăului ori Clujului şi mai încolo, până departe în Asia, erau înecate de apele mării. Nu se ştiu prea multe despre acea perioadă geologică. Specialiştii îi spun „miocen”, ceea ce nu explică prea multe din geografia acelei perioade. Ici, colo, câte o insulă, care mai apoi au devenit munţi şi dealuri. E vorba de Marea Sarmatică.
Având în vedere aceste lucruri, geologii sunt convinși că mai de vreme sau mai târziu, în acești munți, activitatea vulcanică va fi prezentă.
– Servicii de creare site web
