Declarația lui Nicolae Păun, reprezentant al romilor în coaliția de guvernare, potrivit căreia nu este corect ca taxele și impozitele locale din cartierele de romi să crească la fel ca în cele locuite de români, ridică o problemă serioasă de principiu, nu doar una fiscală.
Ani la rând, discursul public al liderilor romilor s-a construit pe ideea corectă a egalității: drepturi egale, tratament egal, fără discriminare. Însă, în momentul în care vine vorba de obligații, aceeași egalitate pare să devină negociabilă.
Nu poți cere tratament identic din partea statului, dar să soliciți diferențiere atunci când vorbim despre taxe. Egalitatea nu funcționează selectiv. Nu este un meniu din care alegi ce îți convine.
Argumentul lipsei utilităților sau al actelor de proprietate nu justifică taxe diferite, ci indică alte probleme: lipsa investițiilor publice și tolerarea unor situații ilegale. Într-un stat de drept, soluția nu este reducerea obligațiilor, ci intrarea în legalitate și aplicarea acelorași reguli pentru toți cetățenii.
Mai mult, România nu duce lipsă de comunități sărace locuite de români care nu au asfalt, canalizare sau iluminat public. Nimeni nu a cerut, însă, impozite mai mici „pentru români”. A introduce diferențieri fiscale pentru cartierele de romi înseamnă a legitima o fiscalitate pe criterii etnice, chiar dacă este ambalată în termeni sociali.
Dacă vrem integrare reală și respect reciproc, mesajul trebuie să fie clar: drepturi egale, obligații egale, reguli egale. Statul trebuie să ajute comunitățile vulnerabile prin educație, investiții și politici publice coerente, nu prin relativizarea legii fiscale.
Altfel, nu vorbim despre egalitate, ci despre excepții. Iar excepțiile, oricât de bine intenționate, nu construiesc o societate dreaptă.
Foto: Generată de AI
– Servicii de creare site web
