„Suntem 22 de milioane de oameni, în subconştientul unui nebun”, explica plastic într-o discuţie situaţia românilor în ’89 poetul Mircea Ivănescu. O definiţie a umanităţii noastre reduse atunci, în anii dictaturii lui Ceauşescu, spre zero şi care ar fi trebuit să facă şcoală, dar care, ca atîtea alte panseuri ale intelectualităţii române, marginalizate de o istorie ingrată, a rămas îngropată în ea.
În zilele de Crăciun de acum peste trei decenii, toate discuţiile se îndreptau spre soarta noastră viitoare, strîns legată de o dictatură care ne înrobise şi dizolvase destinele într-unul singur: cel al lui Ceauşescu. Acum, spaimele noastre subconştiente faţă de un viitor incert se focalizează asupra unui produs, ca şi toate discuţiile despre viitor, purtate în acest an la mesele noastre de Crăciun: vaccinul.
Am auzit cîte-n lună şi-n stele despre vaccin. Începînd cu psihoza halucinantă, legată de injectarea, odată cu vaccinul, a unui „cip”, care-mi aminteşte de acea doamnă, ajunsă şi prin presă la finele anilor ‘90, care acuza că „serviciile” i-au băgat un asemenea „procesor” în picior, pentru a-i modifica gîndurile. Aceste spaime „antivacciniste” sînt astăzi mai multe ca de obicei.
Ele se manifestă şi sînt răspîndite în special prin medii nu neapărat doar mai puţin educate, ori excesiv de dogmatice şi reticente faţă de nou, ci mai degrabă tradiţionaliste şi prudente faţă de propaganda excesiv globalizantă. Cei atinşi de ele văd într-un asemenea procedeu universal o posibilitate de controlare a individului, sau o coborîre a sa la stadiul de „cobai” al unei puteri nedefinite şi cu scopuri finale tainice.
Dincolo de fricile colective de mai sus, altele, mult mai aplicate sînt legate de efectele secundare ale vaccinului. Oficial, ele sînt insuficient explicate, pentru că nici n-au avut cînd să fie cercetate şi cunoscute, pînă la cel mai mic amănunt. Şi de aici încolo încep şi abundă teoriile conspiraţiei, acuzînd secretizarea unor asemenea efecte, pentru a nu împiedica procesul de vaccinare globală. În această zonă sînt de găsit, de departe, cele mai tulburătoare argumente împotriva vaccinării.
E de la sine înţeles această spaimă: lumea înţelege, cumva subconştient, ceea ce medicii ştiu – şi anume că virusul Covid-19 atinge în principal sistemul nervos: nu degeaba, primele simptome sînt la nivelul simţurilor, pierderea mirosului şi a gustului, aflate la capătul terminaţiilor noastre neuronale. De unde ştim că, pe viitor, un asemenea vaccin încă nedeplin cunoscut, nu ne va afecta memoria, văzul, auzul, gîndurile? Păi, nu ştim, vorba lui Ion Cristoiu, pe care tocmai din acest motiv l-am auzit anunţînd că nu are de gînd să se vaccineze prea curînd.
Corul oficial european pro-vaccinare a fost înlocuit la noi de o polifonie accentuată. Cîţi români, atîtea păreri. Spaimele în faţa vaccinării au fost alimentate în România de atitudinea preşedintelui Iohannis, devenit faţă de vaccin brusc prudent: a anunţat că el se va vaccina, dar atunci cînd „îi vine rîndul”. Deşi a fost primul care ne anunţa măsurile de prevenţie şi ne-a învăţat pînă la saturaţie să ne spălăm pe mîini şi să purtăm masca, deşi s-a aşezat în fruntea campaniei electorale şi a „guvernului său”, acum face un pas înapoi.
Nu mai e primul. Nu mai e exemplu. Într-o societate patriarhală ca a noastră, în care lumea e cu ochii aţintiţi asupra „tătucului” naţiunii, această atitudine a lui Klaus Iohannis e o gravă greşeală de comunicare, care alimentează toate fobiile legate de vaccinare. E firesc cumva, poate are şi preşedintele, în sfîrşit, precauţiile lui. Dar n-ar fi trebuit să le exprime atît de abrupt, pentru că, într-un fel, ceea ce ne arată acum, dintr-o dată, după ce a fost întodeauna primul, e că-i e teamă.
Cel puţin aşa au interpretat mulţi. Dacă ar fi vrut ca românii să dea buzna la centrele de vaccinare, ar fi trebuit să fie primul acolo. În fine, îl priveşte. Dar şi-a pierdut astfel puterea exemplului şi nu ne mai poate cere să facem ceea ce el se fereşte să facă.
Cînd am fost întrebat, într-o asemenea discuţie din aceste zile ale Crăciunului despre vaccin, am răspuns senin că eu o să mă vaccinez. Dacă ar fi vrut să mă cheme pe mine să mă vaccinez primul, aş fi făcut şi asta.
Nu dintr-o încredere neţărmurită în capacităţile sale miraculoase şi nici dintr-un sentiment mioritic al supunerii faţă de un destin implacabil, ci din încredere în Pronie, prin aceea că, dacă s-a întîmplat ca acest leac să fie găsit, trebuie că lui i s-a aşezat un rost pe lume – şi acela ar fi să ne vindece, nu numai de Covid-19, ci şi de toate aceste spaime ale noastre, venite dintr-un trecut tulbure şi accentuate în faţa unui viitor incert.
Una peste alta, vaccinul e viitorul – şi viitorul e întodeauna neştiut, precum căile Domnului, iar Covid-19 ne-a adus aminte, mai mult ca oricînd de asta. Şi ne-a făcut, dintr-o dată, din nou, pe toţi egali. În faţa zilei de mîine, ca şi a vaccinului, stăm toţi alături, ca în faţa morţii şi a lui Dumnezeu, „şi împăratul, şi soldatul”.
Ceea ce e important, dincolo de spaime şi prejudecăţi, e că, deocamdată există o alternativă. Şi aceasta e la alegerea noastră. În rest, cît despre ceea ce va fi, cum spunea Bacovia într-un vers al său care îmi place mult, „deocamdată e sublim”.
– Servicii de creare site web
