Povestea Imnului „Deşteaptă-te, Române!”

„Era în anii revoluţiei, 1847, 1848. Începuseră frământările în Europa. Muntenia şi Moldova fierbeau, iar în Ardeal românii se pregăteau să apuce armele, spune Coşbuc. La noi, dincoace de munţi nu aveam, nu puteam să avem, o gazetă care să vorbească verde şi să îndrăznească a-şi spune focul”, relatează Coşbuc. „Însă, în Ardeal exista o astfel de gazetă, după datele lui Coşbuc, gazeta săptămânală a ardelenilor : “Foaie pentru minte, inimă şi literatură” redactată de George Bariţiu. Goerge Bariţiu a simţit nevoia unui cântec războinic, unei “Marsellieze” a românilor, în Ardeal.

Pentru că nu avea pe nimeni cui să se adreseze, el i-a scris lui Eliade şi apoi s-a adresat tuturor poeţilor din principate să facă un cântec, o ” Marsellieză” a românilor. Eliade, pentru că nu avea nimic gata, i-a trimis lui Bariţiu poezia scrisă de Cârlova, prin 1834, care purta titlul “Marşul lui Cârlova”. Lui Eliade, această poezie i se păru cea mai potrivită, şi era într-adevăr singura cu caracter eroic, din acea vreme (Poezia a fost publicată la 5 ianuarie). După puţin timp, Eliade i-a trimis lui Bariţiu un cânt de cinci strofe semnat “Un român”, şi intitulat ”Hora Ardealului“, publicat la 14 iunie. Acest cântec s-a cântat multă vreme în Ardeal, pe o melodie veche de doină, dar acest cântec nu era nici războinic, nici eroic şi, în afară de versurile “a sosit ziua dreptăţii, ziua sfânt-a libertăţii“, nu are nimic din ceea ce îi trebuie unui cântec naţional. Marşul lui Cârlova, a devenit un fel de crez al românilor din Ardeal. A făcut lucruri mari în Ardeal. Dar el nu spunea ceea ce le trebuia românilor.

Era clar, trebuia să vină şi alţi poeţi să îşi încerce forţele şi norocul. Primul a fost Alecsandri, care, publică la 24 mai poezia, deja publicată sub cenzură în Moldova, “Cătră Români”Aceasta a fost cu mult mai puternică decât a lui Cârlova, dar nu cea potrivită pentru a deveni o “Marsellieză” a ardelenilor şi a întregului neam românesc, pentru că era prea parţială în cereri şi revendicări, prea teoretică fără să expună nimic practic şi să pună degetul pe rană”.

După Alecsandri, a încercat Andrei Mureşanu care, după cum spune Coşbuc “şi-a publicat al său “Răsunet”. Acesta a fost publicat la 21 iunie tot în aceeaşi foaie, în care publicase şi Alecsandri. Dintre cele cinci poezii, numai una mai trăieşte azi şi se mai recită. Aceasta nu e a celui mai bun poet, ci a celui mai slab poet. Mureşanu a devenit mare, cu siguranţă prin faptul că a scris această poezie.

“Fără îndoială, Mureşanu, ca ardelean, ştia cel mai bine ce are şi ce trebuie spus ardelenilor; a priceput însă, să spună păsurile neamului întreg”, spune Coşbuc. Începând cu anul 1840 în toate “Principatele Române” s-a născut ideea unui imn naţional ce se cânta mai ales la festivităţile oficiale unde apărea Domnitorul ţării. În anul 1848, poetul Andrei Mureşanu a rugat pe cântăreţul Gh. Ucenescu de la biserica Sf. Nicolae din Şcheii Braşovului, să-i “potrivească” o melodie pe versurile revoluţionarei poezii, intitulată “Un răsunet”. Gh. Ucenescu a adaptat melodia “Din sânul maicii mele” scrisă de Anton Pann la strofele 1, 2 si 4 din poezia “Răsunet” şi i-a dat titlul primului vers – “Deşteaptă-te, române!”. Acest cântec s-a intonat pe stradă pentru prima oară în 1848 de către studenţii revoluţionari.”