Povestea fantastică a unei tinere din Baia Mare care studiază traducerile deși este nevăzătoare din naștere

Alexandra Moldovan are 23 de ani și este nevăzătoare din naștere, dar a reușit să facă facultate și acum este masterandă. Totul cu ajutorul tehnologiei care îi citește orice carte tipărită și o ajută să recunoască persoanele. Aparatul i-a fost subvenționat printr-un proiect de stat care oferă vouchere de până la 23.000 de lei persoanelor cu handicap pentru a-și cumpăra produse asistive.

Alexandra este în pauza dintre cursurile de la masteratul de Traduceri și Interpretariat de la Universitatea din Sibiu. Din cauza situației pandemice, face cursurile de acasă, din Baia Mare, dar în mod normal stă la cămin, împreună cu mama sa, care îi este însoțitoare. Fata a învățat numai în școli normale până acum.

„Mătușa mea mi-a fost educatoare. Bunica mea învățătoare m-a luat în clasă la ea, m-a integrat și sunt de la început în școala normală. Singurul dezavantaj pe care îl găsesc este că nu am făcut cursuri de orientare și mobilitate și nu pot încă să mă descurc atât de bine singură”, spune tânăra.

Acum și-a făcut niște prieteni nevăzători și se simte pregătită să lucreze mai mult pentru a-și câștiga libertatea de mișcare. „Următoarea mea țintă este să mă ocup și mai mult de mobilitate”, spune Alexandra. Își face mereu astfel de planuri. Pe lista zilei avea, de exemplu, să-și facă tema și să învețe o piesă nouă la pian. Fiind singura nevăzătoare din clasa ei, Alexandra a trebuit să muncească mult mai mult ca să demonstreze că poate.

Diagnosticul l-a primit la naștere: hipoplazie de nerv optic, adică dezvoltarea insuficientă a nervului optic. „Am un rest de vedere, dar ca să mă pot descurca și să nu mă lovesc de obstacole, contează foarte mult contrastul. Dacă există un obstacol negru pe fundal alb sau mai deschis la culoare, sigur îl voi observa. Dacă e mai mic contrastul, sigur mă lovesc”, explică Alexandra.

Pentru ea, oamenii sunt voci, nu chipuri. De pildă, o profesoară cu vocea prea înaltă, care îi deranja auzul, a fost cât pe ce să o îndepărteze de limbile străine care sunt astăzi pasiunea ei. „În clasele mici nu mi-a prea plăcut engleza. Am avut o profesoară de care îmi plăcea, dar avea o voce foarte pițigăiată și asta nu era prea plăcut”, își amintește tânăra.

Alexandra luase după facultate ajutor de șomaj pentru un an și s-a încadrat în criterii. După ce a primit aparatul, a început să se pregătească intens pentru masteratul în traduceri, la care a fost și admisă anul ăsta. Și foarte important, a putut să citească prima ei carte pe hârtie. „A fost o schimbare majoră în viața mea pentru că de atunci am început să citesc cărți tipărite. Părinții, bunicii mi-au dat tot ce aveau prin bibliotecă și am ajuns să citesc cărți pentru admiterea la facultate. Eu sunt foarte recunoscătoare pentru că pot citi orice text la prima vedere. Prima carte a fost una de povești foarte drăguță”, povestește tânăra.

„Eu trebuie să îndrept aparatul spre o persoană și acea persoană trebuie să-și miște capul stânga-dreapta, sus-jos pentru a înregistra trăsăturile feței. Apoi îmi oferă posibilitatea de a introduce numele printr-o înregistrare vocală. Și eu când mă uit la o persoană îmi zice numele acelei persoane”, explică Alexandra. „Acesta este un lucru care m-a uimit, pentru că i-am putut recunoaște pe părinți. Când vine cineva în cameră la mine, pur și simplu îndrept spre el aparatul și îl recunoaște”.

Sursă: Andreea Arcip