Papa Francisc le scrie preoţilor, cu prilejul împlinirii a 160 de ani de la moartea parohului din Ars, patronul parohilor din întreaga lume. În scrisoare, pontiful îşi exprimă încurajarea şi apropierea faţă de „fraţii preoţi care, fără a face zgomot” lasă totul pentru a se angaja în viaţa de zi cu zi a comunităţii; faţă de cei care muncesc în „tranşee” şi faţă de cei care se expun în fiecare zi fără a-şi da prea multă importanţă „pentru a se îngriji de poporul lui Dumnezeu şi pentru a-l însoţi”. „Mă adresez fiecăruia dintre voi, cei care, în atâtea ocazii, în mod nevăzut şi sacrificat, cu trudă şi oboseală, în situaţii de boală sau în dezolare, vă asumaţi misiunea ca pe o slujire a lui Dumnezeu şi a poporului său şi, în ciuda tuturor dificultăţilor pe care le întâmpinaţi, scrieţi cele mai frumoase pagini din viaţa preoţească”. Scrisoarea este structurată pornind de la patru cuvinte cheie: suferinţă, gratitudine, curaj şi preamărire.
SUFERINŢĂ
În legătură cu primul cuvânt cheie – suferinţă – scrisoarea papei Francisc începe cu o privire la scandalul abuzurilor: „În ultima perioadă am putut auzi cu şi mai mare claritate strigătul, deseori tăcut şi constrâns la tăcere, al fraţilor noştri, victime ale abuzurilor de putere, de conştiinţă şi sexuale din partea unor preoţi”. Însă, explică papa Francisc, „fără nicio minimalizare a daunelor cauzate” ar fi „nedrept să nu recunoaştem existenţa atâtor preoţi care, în mod constant şi complet oferă tot ceea ce sunt şi tot ceea ce posedă pentru binele altora”. Acei preoţi „care fac din viaţa lor o operă de milostivire în zone sau în situaţii deseori neospitaliere, îndepărtate şi abandonate, chiar cu riscul propriei vieţi”. Papa le mulţumeşte „pentru exemplul constant şi curajos” şi scrie că „timpii purificării ecleziale pe care-i trăim ne fac să fim mai voioşi şi simpli şi, într-un viitor nu foarte îndepărtat vor fi foarte rodnici”. Pontiful ne îndeamnă să nu ne descurajăm, pentru că „Domnul îşi purifică Mireasa şi ne converteşte pe toţi la sine. Ne face să experimentăm încercările pentru a înţelege că fără El suntem praf. ”
GRATITUDINE
Cel de-al doilea cuvânt cheie este „gratitudine”. Papa Francisc aminteşte că „vocaţia, mai mult decât o alegere personală, este răspuns la o chemare gratuită din partea lui Dumnezeu”. Papa îndeamnă la „revenirea la acele momente luminoase” când s-a trăit experienţa chemării Domnului la consacrarea întregii vieţi în slujba lui, când s-a rostit acel „da” crescut în sânul unei comunităţi creştine. În momentele de dificultate, de fragilitate, de slăbiciune, „când ispita cea mai periculoasă este de a răscoli starea de dezolare” este esenţial „să nu se piardă din memorie deplina gratitudine pentru trecerea Domnului prin viaţa noastră”, care ne-a chemat să ne implicăm pentru El şi pentru poporul său”. Gratitudinea este întotdeauna „o armă puternică”. Doar dacă suntem în măsură să contemplăm şi să mulţumim în mod concret pentru toate gesturile de iubire, generozitate, solidaritate şi încredere, de iertare, răbdare, suportare şi compasiune cu care suntem trataţi, atunci vom lăsa ca Spiritul să ne dăruiască acel aer proaspăt în măsură să reînnoiască (şi nu să peticească) viaţa şi misiunea noastră”.
Papa Francisc le mulţumeşte fraţilor întru preoţie „pentru fidelitatea faţă de responsabilităţile însuşite”. Este „într-adevăr semnificativ” – observă – ca într-o societate şi într-o cultură lacome să existe persoane care descoperă bucuria de a-şi dărui viaţa. Pontiful mulţumeşte pentru celebrarea Sfintei Liturghii zilnice şi pentru sacramentul reconcilierii, trăit „fără forme de rigorism şi laxism”, asumându-şi responsabilitatea faţă de persoane şi „însoţindu-le pe calea convertirii”. Sfântul Părinte mulţumeşte pentru vestirea Evangheliei făcută „tuturor şi cu însufleţire”: „Vă mulţumesc pentru atunci când, lăsându-vă mişcaţi până la lacrimi, i-aţi primit pe cei căzuţi, le-aţi îngrijit rănile… Nimic nu este mai urgent decât aceste lucruri: a fi aproape, a înţelege, a fi alături de trupul fratelui în suferinţă”.
Inima păstorului – scrie Sfântul Părinte – este cea „care a învăţat gustul spiritual de a se simţi una cu poporul său, care nu uită că a ieşit din acest popor … cu un stil de viaţă auster şi simplu, fără a accepta privilegii care nu au gustul Evangheliei”. Însă, pontiful mulţumeşte şi îndeamnă la gratitudine şi pentru „sfinţenia poporului fidel lui Dumnezeu”, exprimată „în părinţii care-şi cresc cu atât de mare iubire fiii, în bărbaţi şi femei care muncesc pentru a duce o pâine acasă, în bolnavi, în călugăriţe vârstnice care continua să surâdă”.
CURAJ
Referindu-se la curaj, cel de-al treilea cuvânt, în scrisoarea adresată preoţilor la împlinirea a 160 de ani de la moartea sfântului Ioan Maria Vianney, Sfântul Părinte doreşte să-i încurajeze pe preoţi: „Misiunea la care suntem chemaţi nu înseamnă să fim imuni la suferinţă, la durere şi chiar la neînţelegere, dimpotrivă, ne cere să le înfruntăm şi să le asumăm pentru a permite ca Domnul să le transforme şi să ne facă să-i semănăm tot mai mult. Un test bun pentru a şti în ce stare se află inima unui păstor – scrie papa Francisc – este de a ne întreba cum înfruntăm durerea”. Uneori se poate întâmpla să ne comportăm precum levitul sau preotul din Parabola Bunului Samaritean care-l ignoră pe omul căzut la pământ; alteori apropierea de durere se face intelectualizând şi refugiindu-se în formule împământenite , potrivit cărora „aşa-i viaţa; nu-i nimic de făcut”, sfârşind prin a da spaţiu fatalismului. Sau, se poate avea o privire preferenţială, selectivă, care generează izolare şi excluziune”.
Papa atrage atenţia şi asupra a ceea ce Bernanos a definit „cel mai de preţ elixir al diavolului”, adică tristeţea dulceagă pe care Părinţii Orientului o chemau lene. Tristeţe care paralizează curajul de a continua în muncă, în rugăciune, care face să fie sterile toate încercările de transformare şi convertire, propagând „resentiment şi animozitate”. În timpul vieţii, am putut contempla cum – cu Isus Cristos – se iveşte întotdeauna bucuria”. O bucurie –a precizat pontiful – „care nu ia naştere din eforturi de voinţă sau intelectuale, ci din încrederea de a şti că cuvintele spuse de Isus lui Petru continuă să acţioneze”.
În rugăciune – a mai spus pontiful – „experimentăm binecuvântata noastră precaritate care ne aminteşte că suntem discipoli trebuincioşi de ajutorul Domnului care ne eliberează de tendinţa prometeică a acelora care, în definitiv, îşi pun încrederea doar în propriile forţe”. Rugăciunea păstorului „se hrăneşte şi se întrupează în inima poporului lui Dumnezeu. Poartă semnele rănilor şi ale bucuriei credincioşilor pe care-i păstoreşte”. O încredinţare care „ne eliberează pe toţi de căutarea şi voirea răspunsurilor facile, rapide sau prefabricate, permiţându-i Domnului să fie El (nu reţetele şi priorităţile noastre) cel care ne indică drumul speranţei”. Aşadar, „da, să ne recunoaştem fragilitatea, permițându-i însă lui Isus să o transforme şi să o proiecteze continuu spre misiune”.
Papa observă că, pentru a menţine inima curajoasă, nu trebuie neglijate două legături constitutive. Prima, cu Isus, iar îndemnul este de a nu exclude „însoţirea spirituală, prezenţa unui frate pentru a vorbi şi a se confrunta, pentru a discuta şi a discerne propriul parcurs.” Cea de-a doua legătură este cu poporul: „Nu vă izolaţi de credincioşii voştri, de prezbiteri sau de comunitatea din care faceţi parte. Şi, cu atât mai puţin, nu vă izolaţi în grupuri închise sau elitiste… un preot curajos merge întotdeauna în întâmpinarea celuilalt”. Papa le cere preoţilor să fie „aproape de cei care suferă pentru a se afla, fără ruşine, alături de mizeriile umane şi, de ce nu, pentru a le trăi ca şi cum le-ar aparţine, fiind „făuritori de relaţii şi comuniune, deschişi, încrezători şi în aşteptarea noutăţii pe care Împărăţia lui Dumnezeu vrea să o suscite în zilele noastre”.
SLAVĂ
Ultimul cuvânt propus în scrisoarea adresată de papa Francisc preoţilor (la împlinirea a 160 de ani de la moartea sfântului Ioan Maria Vianney, parohul din Ars) este rugăciunea de slavă. Este imposibil să vorbim despre gratitudine şi încurajare fără să o contemplăm pe Maica Domnului care „ne învaţă rugăciunea de laudă în măsură să deschidă privirea spre viitor şi să restituie speranţa prezentului”. Pentru că, „privirea la Maica Domnului înseamnă să revenim la a crede în forţa revoluţionară a bunătăţii şi a afecţiunii”. De aceea – a spus în încheiere pontiful – să privim la Maica Domnului, astfel încât să ne purifice ochii de orice „pai” care ar putea să ne împiedice să fim atenţi şi treji astfel încât să-l contemplăm şi să-l celebrăm pe Cristos care trăieşte în mijlocul poporului său”.
„Fraţilor” – sunt cuvintele finale ale scrisorii – „încă o dată [vă spun] că-i mulţumesc lui Dumnezeu pentru voi… . Să lăsăm să fie gratitudinea cea care suscită rugăciunea de laudă şi care ne încurajează încă o dată la misiunea de a-i unge pe fraţii noştri în speranţă; de a fi oameni care mărturisesc cu propria viaţă compasiunea şi milostivirea pe care doar Isus ni le poate dărui”.
Sursa: vaticannews.va/ro
– Servicii de creare site web
