Maramureșenii, oameni de pe tărâmul rugăciunii și al închinăciunii. Așa ne place să ne spunem. Așa ne place să credem. Un colț de rai, Maramureșul – unde bisericile și mănăstirile nu sunt doar construcții, ci repere. Identitate. Rădăcină. Sprijin. Și totuși, în acest „rai”, ceva este putred.
Vorbim de Legea Bugetului care a venit nu ca o soluție, ci ca o oglindă care arată exact ce suntem, nu ce pretindem că suntem. Dispute, întârzieri, negocieri pe sub masă, trădări, manipulări! Nici măcar în criza din 2009 nu s-a votat atât de greu. Și poate nu pentru că era mai complicat, ci pentru că acum miza a fost diferită!
La nivel de Maramureș, mărul discordiei a fost catedrala. 15 milioane de lei. Pentru un simbol. Pentru un reper. Pentru credință, spun unii. Pentru imagine și voturi, spun alții. Și de aici începe ruptura.
Pentru că în același timp, oamenii văd și aud, zi de zi: nu sunt bani. Nu pentru spitale. Nu pentru drumuri. Nu pentru școli. Nu pentru viitor. Dar sunt pentru ziduri. Pentru turle și cruci. Iar întrebarea nu mai este una ideologică. Nu mai e despre credință. E despre priorități.
Cum le explici părinților care stau la cozi în spitale că nu sunt bani și cumpără medicamente din portofelul lor, dar există 15 milioane pentru o catedrală? Cum le explici profesorilor care cumpără din banii lor materiale că educația „nu permite”, dar credința… permite tot? Nu credința e problema. Nici biserica. Problema e ipocrizia.
Pentru că, în paralel, parlamentarii maramureșeni nu se luptă pentru oameni, se acuză între ei. Că au absentat intenționat la acest punct sau că au făcut pacte „în numele Domnului” ca traista de voturi să fie umplută în timp ce se spune predica! Asta nu mai e politică și nici credință! Asta e troc. Și, ca orice troc, are prețul lui.
Mai departe, 18 milioane de lei pentru patru comunități. Distribuți frumos pe hârtie. Aproape un milion de euro într-o direcție „potrivită”, în administrația condusă chiar de fiul unui parlamentar. De Morar este vorba! Apoi alte milioane pentru administrații liberale, obținute și negociate de pesediștii din parlament. Totul este o poveste în care toți se cred eroi!
Adevărul? Negocierile nu se fac în plen. Se fac în spatele ușilor închise. Între lideri. Între interese. Între aceiași oameni care, public, joacă teatru. Și apoi apare ironia supremă: singurele sume concrete pentru Baia Mare, clare, asumate, vin de la UDMR. 550.000 de lei pentru proiecte mici, dar reale. Piste de biciclete. Un podeț. Spații verzi. Lucruri care nu impresionează electoral, dar contează în viața de zi cu zi. Restul? Mult zgomot. Multă imagine. Mult marketing. Așa că da, lăudați-vă. Continuați. Faceți conferințe cu sala goală sau umpleți-o artificial. Scrieți discursuri perfecte pentru o realitate care nu mai există. Pentru că, dincolo de toate, maramureșenii nu sunt proști. Sunt răbdători, dar nu orbi.
Ei văd. Văd cum credința e folosită ca monedă. Văd cum lipsurile sunt ignorate. Văd cum prioritățile sunt răsturnate. Criza nu mai e economică. E morală. Și e profundă.
Pentru că nu e nimic greșit în a construi o catedrală. Dar e totul greșit când o faci în timp ce oamenii nu au acces la lucruri esențiale. Când podurile cad și drumurile arată ca după bombardament! Nu e nimic greșit în a susține biserica. Dar e profund greșit când o faci selectiv, strategic, electoral. Maramureșul nu are nevoie doar de rugăciune. Are nevoie de echilibru. De decență. De adevăr. Dar până atunci, rămâne concluzia amară: într-un județ care se mândrește cu credința lui, am ajuns să investim mai mult în simboluri decât în oameni. Asta ne lipsea.
Andrei BUDA
– Servicii de creare site web
