Între demolare și asumare: Când arta devine document istoric

Pe o fațadă verde din Baia Mare, un mozaic monumental continuă să nască opinii împărțite. Pentru unii, este o relicvă ideologică. Pentru alții, o operă de artă care merită protejată. Adevărul, ca de obicei, nu stă într-o singură direcție.

Din câte își amintesc foști elevi ai Liceului de Artă din Baia Mare, lucrarea a fost realizată cu implicarea elevilor din clasele a XI-a și a XII-a, sub îndrumarea profesorilor de arte plastice ai vremii. Exista chiar o secție de ceramică, coordonată de profesorii Crăciun, soț și soție, dascăli apreciați și artiști dedicați. Se spune că și Fabrica Faimar ar fi contribuit la realizare, ceea ce arată că mozaicul nu a fost doar o comandă ideologică, ci și un efort colectiv local, în care minți și mâini pricepute au lucrat împreună pentru ceva monumental. Dincolo de mesajul evident de sursă a regimului comunist, lucrarea este expresivă cromatic și bine articulată compozițional. 

Personajele, tineri muncitori, figuri idealizate, priviri proiectate spre viitor reprezintă tipologia „omului nou” promovat de regim. Este o reprezentare a optimismului oficial, a ideologiei care glorifică munca și disciplina colectivă. Și totuși, trebuie să recunoaștem: mesajul este utopic și propagandistic.

Privit fără ochelari de nostalgie, discursul vizual devine evident. Nu este o scenă neutră, ci una construită pentru a susține o doctrină. Respectul pentru simbol nu trebuie să se transforme în venerare oarbă. 

Interesant este că mozaicul a fost, la un moment dat, acoperit, tot din motive politice. Istoria lui recentă spune la fel de mult ca imaginile în sine. A fost contestat, ascuns, readus în discuție. A devenit, astfel, nu doar o operă de artă, ci un teren de confruntare simbolică.

Întrebarea nu este dacă lucrarea are rădăcini ideologice. Le are.
Întrebarea este: cum ne raportăm la ea astăzi?

Dacă ne uităm la exemple internaționale, lucrări monumentale ale unor artiști asociați ideologic cu stânga, precum Diego Rivera sau André Fougeron, nu au fost distruse pentru afilierea lor politică. Ele au fost contextualizate, analizate, integrate în istoria artei. Ar fi fost un câștig cultural să fie vandalizate? Sau tocmai dezbaterea din jurul lor le-a consolidat valoarea?

A distruge o lucrare pentru mesajul ei înseamnă, uneori, a repeta reflexul ideologic pe care îl criticăm. A o păstra fără explicații înseamnă a o lăsa prizonieră în ambiguitate. Mozaicul din Baia Mare este despre trecut. Dar este și despre maturitatea noastră culturală. Putem privi în adâncime, dincolo de primul paravan? Putem accepta că o operă poate fi, simultan, artistic valoroasă și ideologic problematică?

Cât despre autor, în spațiul public apar referințe la numele „Bitay”, însă atribuirea exactă ar necesita verificare documentară în arhive locale sau în evidențele Liceului de Artă și ale autorităților din perioada respectivă. În cazul lucrărilor monumentale realizate colectiv, paternitatea este uneori împărțită între coordonator artistic și echipele de execuție.    Problema reală nu este existența mozaicului. Problema este lipsa dialogului despre el.         

De ce nu există o placă explicativă care să ofere context istoric? De ce nu transformăm această lucrare într-un punct de dezbatere despre memorie, ideologie și identitate urbană? De ce alegem, de multe ori, reacția radicală: „jos” sau „păstrat” în locul unei discuții nuanțate?

Alte păreri publice spun: “Chipuri rigide, priviri spre nicăieri, tineri etern sănătoși care n-au stat niciodată la coadă, n-au înghețat în apartamente și n-au învățat să tacă de frică. Mozaicul acesta nu e artă. E o lecție neterminată. O amintire lipită pe fațadă, ca o diplomă de participare la un regim care a confundat cultura cu lozinca și educația cu ridicatul mâinii. Iar Baia Mare, oraș muncitoresc prin decret, plătește încă factura: puțină cultură, prea mult zgomot, competență rară și dialogul redus la nivel de strigăt. Nu pentru că oamenii n-ar putea mai mult, ci pentru că decenii întregi li s-a spus să nu gândească, ci să execute. Cu zâmbetul pe perete.”

Poate concluzia cea mai echilibrată este aceasta: Mozaicul nu ne privește doar din trecut. Ne privește din prezent. Ne obligă să ne întrebăm cine suntem astăzi și cum ne asumăm istoria. Nu este vorba despre nostalgie și nici despre condamnare sumară. Este vorba despre responsabilitate culturală. Baia Mare are nevoie de mai mult decât demolări simbolice. Are nevoie de conversații reale despre patrimoniu, memorie și identitate. Dacă alegem să păstrăm mozaicul, să o facem conștient, explicându-l. Dacă alegem să îl înlăturăm, să o facem printr-o decizie argumentată, nu din impuls.

Un perete poate fi doar un perete. Dar uneori, devine o oglindă.

Iar întrebarea pe care ne-o pune nu este dacă dăm jos mozaicul de pe clădire, ci dacă suntem pregătiți să înțelegem ce spune despre noi.

Andreea Cristian – studentă, anul I, CRP, Facultatea de Litere