Cuvintele nu vin niciodata usor… de fapt niciodata cand ar trebui. Este si motivul pentru care, de foarte multe ori, ne dam seama ca e prea tarziu sa spunem „iarta-ma”, „nu pot”, „nu (mai) vreau” sau „te iubesc”. E in firea umana sa avem mereu, in jurul nostru, un zid de aparare care ne pune lacat pe buze si pe suflet. Caci asa avem impresia ca vom fi feriti de toate relele din Univers si ca destinul va avea grija de noi, neconditionat.
Inca de mici suntem invatati sa fim respectuosi, motiv pentru care evitam, chiar si la maturitate, sa ranim sentimentele cuiva. Tocmai de aceea avem inoculate in gene cuvinte interzise, iar „NU” este unul dintre ele. Ne vine greu sa spunem „nu pot”, indiferent ca este vorba despre ajutorul pe care ni-l cere un prieten sau de o noua sarcina trasata de sef. Asa ca ne inhamam sa ducem la bun sfarsit noi si noi task-uri, care nu fac altceva decat sa ne incarce peste masura programul, sa ne priveze fie de timpul alocat noua insine, fie de cel dramuit cu grija pentru micile placeri ale vietii. Si ne trezim prinsi in drame conjugale care nu ne apartin. Sau mai rau, suntem etichetati ca workaholici, desi ne-am dori sa putem si noi, ca bietii bugetari, sa ajungem acasa la ora 15.00, fara sa avem in geanta dosarele ce trebuie terminate pentru ziua urmatoare.
„Nu (mai) vreau” sa fiu singura care spala vase si face curat, singura care merge la sedintele cu parintii, singura care investeste in relatia asta. Am urla atat de tare incat sa ne auda intreaga lume, dar in loc sa facem asta intram in silenzio stampa si acceptam cu stoicism sa ne ducem crucea pe care singure ne-am agatat-o de gat. Si ne trezim, mult prea tarziu, prinse in relatii toxice si fara viitor, langa un sot (iubit) cu care nu mai impartim nimic, decat cel mult cafeaua de dimineata.
Orgoliul, bata-l vina, este mai apoi vinovat de tacerea noastra. Pentru ca nimic nu pare mai greu decat sa recunosti ca ai gresit. In fata parintilor, pe care i-ai neglijat, in fata copilului, caruia nu i-ai alocat suficient timp, in fata prietenilor, pe care i-ai indepartat fara sa iti dai seama. „Iarta-ma” e poate cel mai greu de rostit, iar cand o facem, o spunem poate la marginea unui mormant sau plangand infundat in perna, singuri cuc, tocmai din vina noastra. Si cum am mai vrea atunci sa dam timpul inapoi, dar orice sacrificiu tardiv e complet nefolositor in lupta cu Cronos.
Nici in iubire nu e mai usor sa rostesti cuvinte mari. Caci impartim, mai mereu, bucurii si tristeti, faurim planuri si creionam visuri, dar nu am recunoaste nici in ruptul capului, in fata celui de langa noi, ca intreaga noastra simtire striga „te iubesc”. Iar apoi il privim cum pleaca, fara ca macar sa arunce o privire inapoi, ii vedem spatele drept, ca al unui om care nu duce cu el nicio povara, pentru ca a incercat aproape tot, dar s-a lovit mereu de un zid, acela al propriului nostru ego. Si nici macar atunci nu avem puterea de a fugi dupa el, de a-l lua de mana si a-l privi in ochi si de a-i spune ca nimic nu va mai fi la fel fara el. Iar apoi rostim cuvintele, soptit, ca o replica dintr-un film ieftin, cand stam in fata geamului si imploram divinitatea sa ni-l aduca inapoi, ca o dovada a faptului ca telepatia functioneaza in cazul sufletelor pereche.
„Cuvintele sunt vocea inimii”… spunea Confucius. Invatati, asadar, sa va lasati inima sa vorbeasca, pentru ca regretele sunt inutile, atunci cand cuvintele nu pot razbi prin timp si spatiu.
Sursa: Tania Purcaru
– Servicii de creare site web
